Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Două paradigme, o singură problemă

        Octav - Ionuţ Popa


O carte a unui profesor italian de ştiinţe politice, Giovanni Sartori, cu titlul Ce facem cu străinii?, în actualul context româno-italian? Nimic mai tentant. Mai mult, înainte să o citesc, am văzut că ea a fost scrisă în anul 2000, aşa încât „n-a apucat“ nici atentatele din Manhattan, nici „cazul Mailat“, cu tot ceea ce i-a urmat şi îi urmează. Orice fire cu un minim de maliţie ar fi căutat, pe întreg parcursul cărţii, neconcordanţe între ce se predică şi ce se pune în fapt. N-am găsit, din simplul motiv că termenul de „predică“ nu mi s-a mai părut potrivit. Am găsit, însă, ceva mult mai interesant. Dezbaterea anunţată încă din subtitlul cărţii – pluralism vs. multiculturalism – este un cadru teoretic trasat foarte vag în accepţiunea publică, pe care autorul îşi propune să-l clarifice în vederea abordării problemei străinilor.


Originea termenului pluralism trebuie căutată în conceptul de toleranţă care apare, istoriceşte vorbind, după războaiele religioase, atunci când Reforma şi puritanismul au separat viaţa în două categorii independente: Dumnezeu şi Cezarul şi care poate fi sintetizată astfel: „cine tolerează are convingeri şi principii personale pe care le crede adevărate şi, cu toate astea, consimte că ceilalţi au dreptul să se afle în slujba unor «convingeri greşite»“.


Într-o lume multicoloră, în care unanimitatea imperială de până atunci devine suspectă, era firesc ca această nouă perspectivă în istoria ideilor (în special, religioase) să aibă consecinţe practice. „Traducerea“ diversităţii în plan politic a avut loc odată cu înlocuirea conotaţiei negative a facţiunilor politice, înţelese până atunci ca mici, uneori imorale, grupuri de interes, cu cea pozitivă a partidelor politice – în fond, aceleaşi grupuri de interes, dar care acum lucrau etic pentru comunitate, nu împotriva ei. În această conjunctură, trebuie înţeles că noţiunile de conflict şi consens capătă noi dimensiuni, specifice. Condiţionându-se reciproc, ele, de fapt, se atenuează într-un mod benefic. Astfel, consensul nu este total, ci numai asupra acelor fundamentals, numai asupra regulilor de desfăşurare a conflictelor (spre exemplu, în democraţie, regula majorităţii), iar din asta rezultă că nici conflictul nu este total, ci „îmblânzit“, devenind o fecundă „dialectică a disensiunii“. Tot la nivelul pluralismului politic, autorul adaugă două principii: politica înţeleasă ca pace – prilejuită de distincţia între Dumnezeu şi Cezar şi, astfel, între privat şi politic – şi principiul majoritar limitat, conform căruia majoritatea respectă minoritatea.


Desigur, acest respect nu poate fi nici total, nici universal, căci altfel societatea pluralistă ar merge cu acceptarea până acolo unde şi-ar accepta propria dezmembrare. „Cât de deschisă trebuie să fie o societate deschisă?“, devine aşadar întrebarea cheie a autorului. Răspunsul este: în măsura în care respectă o serie de principii. Mai întâi, trebuie ca toleranţa (culturală) să fie întotdeauna motivată (căci altfel s-ar numi dogmatism), apoi aşa-numitul „harm principle“ (ea nu trebuie extinsă la cei intoleranţi) sau principiul reciprocităţii. Aici se întrevede, în opinia mea, caracterul uşor utopic al teoriei lui Sartori. De exemplu, o întrebare firească ar fi: dacă cel intolerant, a cărui cultură sau religie îl defineşte astfel, ajunge inevitabil să facă parte din societatea ta, care este soluţia? Altfel spus, ce se întâmplă în societatea pluralistă, atunci când una din părţi neagă (involuntar, poate, dar nu mai puţin ineluctabil) principiul toleranţei sau principiul reciprocităţii? Mă gândesc, desigur, la migraţia musulmană (sau orice cultură fideistă) în Europa, însă şi la noul tip de „intra-migraţie“ a cetăţenilor în Europa (rromi, kurzi, ceceni). Rămâne de discutat.


Multiculturalismul este, în esenţă, tot ce nu este pluralism. Desigur, ele se aseamănă la un nivel inferior prin concepţia asupra unei lumi diversificate, însă multiculturalismul, ne spune Sartori, secretă o dimensiune malignă. În primul rând, prin aceea că „deschiderea“ propusă de susţinătorii multiculturalismului nu este altceva decât multiplicarea unor „subansambluri închise şi omogene“. Afirmarea politicii de recunoaştrere multiculturală este asemănătoare affirmative action-ului american doar prin aceea că ambele ajung, în final, să discrimineze. În rest, prima o face în mod „clasic“ (pentru a diferenţia) iar a doua adoptă discriminarea inversă (privilegii acordate nelegitim celor discriminaţi). Şi, oricum, cazul reuşitei „melting plot“-ului din SUA nu poate fi grăitor, din moment ce Europa nu a beneficiat de vidul cultural şi social pe care s-a clădit această formă de compromis multicultural. Ba chiar, cetăţenia diferenţiată este, în context european, un concept absurd ce ar putea fi tradus prin privilegii, deoarece condiţia fondatoare a cetăţeanului lui Rousseau este omni-inclusivitatea legii.


Urmează apoi, în construcţia lucrării, un apendice redactat de autor în vara dinaintea atentatelor teroriste din 2001. Măcar pentru ideea că „flexibilitatea unei evoluţii jurisprudenţiale [de la o formă de drept la alta, condiţie esenţială integrării unui musulman în Occident – n.m.] se pierde din cauza ancorării în doctrina coranică. În timp ce în Occident dreptul este autonom, pe pământul Islamului el este heteronom“, măcar pentru această idee îi putem recunoaşte autorului calitatea unei anticipatiţii.


Poate fi exemplul islamismului aplicat rromilor? În cea mai mare parte da, căci la întrebarea „Pe cine integrăm?“, răspunsul pare a fi „Pe oricine nu este, devine, sau riscă să devină un contra-cetăţean“; „Cum? Nu doar prin acordarea cetăţeniei şi în niciun caz nu după modelul «melting plot»-ului american“. În plus, deşi din motive complet diferite, şi musulmanii, şi rromii sunt mai complicat de asimilat în structuri socio-culturale. Nu cred că exagerez dacă spun că aceste probleme delicate amplifică serios diferenţele dintre pluralism şi multiculturalism, astfel că ambele îşi joacă întâietatea şi adecvarea nu la nivelul conceptelor înalte, ci jos, în subsolurile unde acestea trebuie puse la treabă.



 


Giovanni Sartori, Ce facem cu străinii? Pluralism vs. multiculturalism,


Editura Humanitas, 2007.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul