Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Cred că artiştii sunt în continuare priviţi ca indivizi care nu sunt buni la nimic\"

        Ilinca Stihi

Interviu realizat de Irina Budeanu


Într-un climat artistic firesc, care ar presupune şi o societate aşezată atât din punct de vedere economic, politic, financiar, cât şi din punct de vedere moral, un artist tânăr, inovator ar avea toate şansele să se exprime fără oprelişti, dând măsura talentului său. Ilinca Stihi este unul dintre tinerii artişti care şi-a găsit propriul drum în acest hăţiş ciudat al mediului artistic românesc. Deşi a absolvit Secţia Regie Film a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), şi-a dat seama destul de repede că o carieră în acest domeniu este aproape o misiune imposibilă”. Era în anul 2001, când nu se întrezărea niciun „val al noului cinema\". A descoperit teatrul, scrisul, iar revelaţia a fost şi este pentru ea teatrul radiofonic. Recent, regizoarea a câştigat Medalia de Aur pentru spectacolul Argentina la cea mai importantă competiţie din lume a teatrelor radiofonice: New York Festivals International Radio Program and Promotion Awards.


 


Parcursul tău artistic, dilemele şi zbaterile tale reflectă într-un fel lumea culturală în care trăim. Amestecată, cu valori răsturnate, destul de confuză, cu orgolii peste măsură şi crâmpeie de creativitate. Mă refer la faptul că un absolvent de Regie Film, cum eşti tu, nu şi-a găsit locul la masa” noului val, ci a descoperit o nouă formă de expresie, teatrul radiofonic. Cum ai ajuns de la pelicula de celuloid la „pelicula\" hertziană?


Este foarte greu de definit un parcurs. Nu ştiu în ce măsură conjunctura socio-culturală m-a determinat să pornesc pe un drum sau altul. Desigur, faptul că, după absolvirea facultăţii, idealul filmului părea de neatins – pe atunci filmul românesc practic nu exista pe ecrane, vorbim de 2001 – a fost un factor descurajant. Într-atât încât nici nu am încercat să propun un proiect personal. M-am refugiat în scris şi am lucrat la primul meu roman. Tot scrisul a mijlocit şi prima mea întâlnire cu teatrul radiofonic. Într-o vară, am făcut o piesă pentru copii. Textul a ajuns în mâna domnului Vasile Manta, inginer tehnic şi realizator cu mare experienţă, care mi-a propus să fac piesa la radio. Am avut apoi şansa întâlnirii cu marele regizor Cătălina Buzoianu, care era director onorific al Redacţiei Teatru şi care m-a încurajat mult în demersurile mele de început. Aşa am descoperit un nou mijloc de expresie de care m-am ataşat, iată, pentru atât de mult timp. Cred că, fie prin film, scris, teatru sau radio, important este să poţi transmite ce ai de spus. Asta m-a preocupat întotdeauna. Este cert că pasiunea mea pentru cinema mă influenţează în ceea ce fac. Dar arta sunetului mi-a deschis şi alte perspective. M-a conturat mai bine ca regizor, pot să spun. Posibilitatea de a lucra fără presiunea bugetelor mari, cu echipe mici şi într-o totală libertate a opţiunilor artistice este o şansă imensă pentru un tânăr. Mi-am permis astfel, prin radio, să explorez diverse dimensiuni ale personalităţii mele, ceea ce, sunt convinsă, filmul nu mi-ar fi putut oferi.


Mulţi – şi, când spun mulţi, mă gândesc în primul rând la breasla teatrală – consideră teatrul radiofonic un gen minor. Care sunt argumentele tale pentru ca această prejudecată să fie învinsă?


Nu ţin să înving nici o prejudecată legată de teatrul radiofonic. Fiecare artist îşi face propriile alegeri. Cred, mai degrabă, că teatrul radiofonic este un gen neînţeles în România şi, adesea, necunoscut regizorilor. Titulatura poate induce în eroare. Se spune teatru la microfon, adică, din start, un gen subordonat altuia. Se presupune că noi, la radio, trebuie doar să deservim genul teatral. În realitate, dacă astfel te apropii de această profesie, cred că mai bine ar fi s-o eviţi. Radioul a dezvoltat de-a lungul timpului o artă a sunetului care nu se simte deloc văduvită de imagine. În mod straniu, pare a fi un handicap că la radio nu se şi vede. Nici la concertele de muzică clasică nu se vede, ceea ce nu a determinat totuşi pe nimeni să spună: săracii muzicieni, trebuie să se descurce într-un gen inferior şi limitat. Poate această rapidă condamnare a teatrului radiofonic ţine şi de o grabă stranie a oamenilor de cultură români să identifice genuri superioare şi inferioare. Este o evidenţă că toate marile culturi au valorificat întreaga plajă a genurilor artistice şi nu au avut nimic de pierdut. Revenind la radio, eu cred în utilitatea şi relevanţa culturală a acestui gen. Cred că este foarte aproape de noi, oamenii moderni, ajutându-ne să ne sustragem limitării vizuale şi să ne exersăm într-un cu totul alt spaţiu senzorial, să ne regăsim singurătatea benefică şi, astfel, individualitatea.


Proiectele tale de la Teatrul Naţional Radiofonic, cel cu fenomenul drogului printre adolescenti, dar şi Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie (un scenariu după Cântecele lui Maldoror de Lautréamont), precum şi Argentina sunt extrem de interesante şi reprezintă demersuri artistice complet noi pentru acest gen teatral. Cum ţi-a venit ideea acestor proiecte care, practic, schimbă percepţia convenţională a ascultătorului de teatru radiofonic?


Am început să re-gândesc teatrul radiofonic atunci când l-am făcut să fie al meu. După o perioadă în care, ca să zic aşa, am explorat mijloacele de expresie radiofonice, am vrut să aflu cine sunt eu în relaţie cu acest gen şi ce anume pot transmite care să fie de interes pentru un ascultător tânăr şi activ. Este important de precizat că, prin tradiţie, publicul radioului este de vârsta a treia. Eu îmi doresc să se schimbe asta.


Aş vrea să obiectez la formularea gen teatral. Nu. Nu cred că teatrul radiofonic este un gen teatral. Nu cred că suntem obligaţi să facem piese de teatru la radio. Eu lucrez după propriile mele scenarii. Teatrul radiofonic este o artă a sunetului. Numai aşa are sens să existe. Altfel, cine are nevoie de teatru altundeva decât pe scenă, unde îi este, de fapt, locul? Dacă ar fi teatru la microfon, atunci, din punctul meu de vedere, este o simplă formulă anacronică de a înregistra vocile marilor actori. Nu mai e nevoie de asta. Înregistrările video sunt cele care păstrează acum memoria interpreţilor de marcă şi a spectacolelor de teatru importante.


Atât cu proiectul Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie, dar mai ales cu Argentina ai câştigat cele mai prestigioase premii la festivalurile de gen din lume. Recent, cu Argentina ai câştigat cel mai mare premiu la competiţia New York Festivals International Radio Program and Promotion Awards, iniţiată în 1982, la care au luat parte 27 de ţări. Ce au însemnat pentru tine aceste premii? Eşti văzută altfel? Dar mai ales mă interesează legăturile pe care le-ai putut realiza în aceste ţări şi cum este văzut teatrul radiofonic în Europa Occidentală şi în America faţă de România?


E o întrebare grea. Nu ştiu dacă sunt privită altfel în urma unor premii care au onorat fără precedent producţiile Radioului românesc. Nici nu cred că are vreo importanţă acest lucru. Dezamăgitor este alt aspect. Anume că teatrul radiofonic nu pare să-şi fi schimbat în vreun fel imaginea în lumea culturală sau chiar în instituţia care-l produce. Speram ca aceste premii, atât de importante, atât de onorante, să dea un avânt acestui gen, să-i ofere o mai mare vizibilitate şi un alt ritm de viaţă. Din păcate, lucrurile rămân în inerţie şi lumea pare indiferentă. Revin la încăpăţânarea teribilă cu care acest gen nu e luat în consideraţie. Dacă aceste premii ar fi fost acordate pentru teatru sau film, cu siguranţă impactul ar fi fost diferit. Sau, poate, nu? Trebuie să spun că premiile pe care noi le-am obţinut sunt disputate de cele mai mari instituţii media din lume – Radio Canada (CBS), Radio Australia (ABC), radiourile germane, extrem de bogate şi puternice, cele suedeze etc. La ei bugetele şi proiectele se realizează în funcţie de rezultatele internaţionale. Acolo teatrul radiofonic este de fapt o ficţiune sonoră şi sunt mari artişti care se apleacă asupra acestui gen .


Ai avut mai multe experienţe şi cu teatrele de stat. Este vorba despre spectacolele Closer, la Teatrul Foarte Mic şi eMeS, la Teatrul „Maria Filotti\" din Brăila. Iar, în cursul lunii octombrie, ai debutat şi la teatrul pentru copii, Teatrul Excelsior, cu premiera Zâna Zorilor, basmul lui Ioan Slavici, pe care l-ai şi dramatizat. Cum ai caracteriza aceste experienţe destul de diferite, cu teme şi public complet deosebite?


De multe ori şi eu îmi pun aceeaşi problemă. Îmi place să îmi creez întâlniri diverse. Şi în literatură, şi în radio, am abordat teme foarte diferite şi, implicit, am folosit mereu alte mijloace de expresie. Fiecare titlu dintre cele pe care le-ai enumerat a fost pentru mine nu numai o provocare deosebită, ci şi cîte o experienţă de viaţă. Cel mai recent spectacol al meu, Zâna Zorilor de la Teatrul Excelsior, mi-a prilejuit întâlnirea şi cu spectatorii copii. E incredibil cât de mare e pariul pe care-l faci cu mintea ageră şi atenţia neliniştită a celor mici. Şi incomparabilă bucuria pe care ţi-o oferă o reprezentaţie care-i cucereşte. Pot spune că e un public pe care-l prefer.


Ştiu că una dintre preocupările tale constante este dramaturgia scandinavă, norvegianul Ibsen şi suedezul Strindberg, ca să dau numai două exemple. Toată lumea a primit foarte bine spectacolul Brand, de Ibsen, la Biserica Lutherană, un experiment „curajos”, în sensul că acest spaţiu nu a mai fost abordat. Ce anume te atrage la universul dramaturgiei scandinave?


Sufletul scandinav mi-a fost mereu aproape. Nu este vorba numai de dramaturgie, ci şi de film sau roman. Pot spune acum, după ce i-am cunoscut, şi de oameni. Lumea lui Bergman, ca şi cea a lui Strindberg sau Ibsen, este una a oamenilor puternici. O lume în care Nietzsche are sens. Individul îşi îmbracă destinul, umbrele, singurătatea. Spaţiul nordic cuprinde pentru mine tăceri mult mai pline de miez decât verbul vivace al sudicilor. Întâmplarea a făcut ca spectacolul meu radiofonic după Lautréamont, Maldoror – biografia sentimentală a unui criminal în serie, să existe şi într-o versiune suedeză, pe care am regizat-o la Göteborg. De asemenea, spectacolul după Brand de Ibsen a avut onoarea să fie selecţionat pentru a oferi două reprezentaţii la Oslo în cadrul Festivalului Ibsen. Deci poate că există o comunicare specială între spaţiul acela luteran şi răcoros şi gândul meu artistic.


Aş vrea să vorbim şi despre un experiment pe care l-ai încercat la sfârşitul acestui an, cel din spaţiul neconvenţional aiurart, cu spectacolul-instalaţie Rebecca.File.


Rebecca.File este un proiect iniţiat de colegul meu Andrei Popov. Proiectul doreşte să reflecte într-un limbaj de artă contemporană procesul de căutare din jurul unei reprezentaţii teatrale. Andrei m-a rugat să realizez dimensiunea audio a instalaţiei care a avut loc în spaţiul aiurart. A rezultat primul meu spectacol scurt radiofonic, Rebecca. Ceea ce mi-a revelat colaborarea deschisă cu artişti plastici şi muzicieni a fost faptul că radioul poate astfel să devină parte activă a vieţii culturale, reprezentându-se direct publicului său. Cred că acest tip de proiecte trebuie să continue şi ar fi extraordinar să devină o constantă a activităţii noastre. Astfel vom educa un nou tip de ascultător şi-l vom face să descopere un nou tip de radio.


Cum ai defini lumea artistică românească în momentul de faţă?


Sunt prea implicată pentru a oferi o definiţie. Evident, şi lumea artistică românească seamănă cu societatea românească. Are o lipsă de ordonare, o glisare periculoasă a valorilor, dar şi a pasiunilor univoce care tind să îngusteze prea mult punctele de referinţă. Cred că artiştii sunt în continuare priviţi ca indivizi care nu sunt buni la nimic – grea moştenire a sistemului de valori comunist. Spre deosebire de Occident, unde cultura reprezintă identitatea unei naţiuni şi solia pe care o trimite în lume, noi avem tendinţa să ne încurcăm de acest domeniu care nu produce profit uşor şi rapid. Rezultatul e haosul din lumea artistică, unde persoane fără căutare se amestecă ameţitor cu oameni extrem de talentaţi în structuri culturale difuze, combinând în mod ciudat conservatorism şi experimental.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul