Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort şi că timpul reînvie prin noi”

        Gabriela Gheorghişor

La Editura Tracus Arte a apărut volumul Substanţe interzise, de Liviu Ioan Stoiciu, volum desemnat – cu ocazia Zilei Culturii Naţionale – „Cartea de poezie a anului 2012\", în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/Cartea de poezie a anului. Substanţe interzise nu este un volum de versuri născut din angoasa morţii, ci din nevoia evadării din sine însuşi, a găsirii unei căi de acces către inconştientul colectiv, către fluxul energetic al Universului. S-ar putea spune, de aceea, că moartea joacă rolul stimulului erotic. Cum îndrăgostitul inventează în neştire scenarii mirobolante dintr-un bob de mister (apropo de acest lucru, merită amintită descrierea fabuloasă a femeii din Tânjeşti), tot aşa Liviu Ioan Stoiciu scrie despre moarte, încercuind-o locvace, de la însemnele exterioare spre o viziune din „interiorul” ei. (Gabriela Gheorghişor)


Andra Rotaru a dialogat cu autorul, iar interviul este preluat de pe AgenţiadeCarte.ro.


Care este legătura dintre neputinţă şi conştiinţă?


Dacă rămânem în regimul scrierii de poezie, la mine lucrurile se complică rău, această legătură de care vorbeşti se relativizează. N-am nici o idee (deci n-am conştiinţă sau cunoştinţă) cum scriu. Scriu spontan, o tot repet, deci nu fac apel la conştiinţă (la raţiune), ci la iraţional (adică pun sub presiune, fără să-l forţez, subconştientul: mă aşez la masa de scris, dacă scriu versuri, bine, dacă nu, nu, nu-l oblig să scoată la iveală nimic din ce nu „se scrie de la sine”, natural). Mă mir că la mine iraţionalul devine accesibil cititorului, prin poezie. Neputinţa are legătură cu luciditatea la masa de scris, când eşti disperat că nu iese conştient nimic din ceea ce ai sperat, degeaba te omori cu firea, simţi că eşti neinspirat. Asta e legătura dintre neputinţă şi conştiinţă: inspiraţia, „duhul care te animă spiritual”. Personal, n-am nici o grabă să scriu încă un poem, de regulă pun la sertar (la păstrare) tot ce scriu, dacă după un an (am nevoie de o distanţă în timp) ce scriu are valoare în ochii mei, îl salvez, îl public, dacă nu, îl arunc (sau îl las la o parte). Astfel, nu contează dacă ratez un poem la masa de scris, atâta pagubă să fie. Pe de altă parte, neputinţa din viaţa de zi cu zi înseamnă disperare, care la mine s-a transformat în timp în depresie tristă, nu mă descurc deloc „în societate”, sunt mai degrabă antipatic, necomunicabil, enervant de timid şi singuratic, fără speranţă de îndreptare – şi conştiinţa e de vină că nu fac faţă cerinţelor epocilor traversate, că trăiesc într-o istorie isterică, nepotrivită mie.


Personajul „nu are ce să mai înveţe” de la cei şi cele care îl înconjoară. Ce duce la un astfel de impas?


Ce întrebări neobişnuite pui tu, dragă poetă, e o încântare să le răstălmăcesc... Recunosc, sunt la vârsta primei bătrâneţi (vârstă care în tinereţea mea mă speria, nu mi-am dorit niciodată să ajung atât de departe, sper să nu mai dureze mult, fiindcă m-am săturat sincer de hazul meu) – dar nu cred că „nu mai am ce să învăţ\", din contră, abia acum, păţit fiind de traiul comun, am senzaţia că adaug la ce am acumulat şi părţi din „esenţa acestei lumi\", greu de recunoscut în alt timp. Probabil la 63 de ani (la 19 februarie 2013) ar trebui să mă consider „înţelept\" şi ar trebui să-mi fiu de ajuns cu ceea ce am acumulat, vrând-nevrând într-o „viaţă de om”. Dar lucrurile nu stau deloc aşa, tu ai intuit perfect: cu cât înaintezi în vârstă, cu atât intri într-un impas „existenţial\", eşti tot mai nemulţumit de spectrul degradării tale fizice inevitabile, de limitele noi care apar – deşi creşte speranţa dezvoltării ideale spirituale. Fiindcă celor ce „nu mai au ce să înveţe\" (deşi au ce să înveţe, până la moarte, la orice vârstă, totul trebuie relativizat) le rămâne meditaţia („atenţia spre gândirea însăşi\"). Mereu i-am invidiat pe cei ce lasă impresia că nu se gândesc la nimic şi scot din ei maximum din ce ne e ascuns.


Ce e mai presus de el?\", se întreabă personajul. Şirul de întrebări rezumă sau luminează zonele sale neguroase?


Personajul e autorul, slab de înger, fireşte. Autor care găseşte răspunsuri punând întrebări personajului lui, deranjat că nu se cunoaşte îndestul (deşi face atâta caz de el însuşi, în particular), nefiind conştient decât de o secvenţă din tot ce ni se întâmplă, în general. O secvenţă din cotidianul pământesc sau cosmic, expus în limba română. Trecem de la una la alta şi nu percepem mai nimic din ce contează, rămânem la suprafaţă, nu conştientizăm mecanismul subtil, din profunzime, care ne ţine treji şi care ne face să tânjim după mai bine şi mai frumos sau după adevăr. Am declarat de atâtea ori că aş vrea mult mai mult de la mine, să fiu inspirat de o entitate mare „de dincolo” (din viitor sau din lumea invizibilă, paralelă sau nu nouă; fiindcă nu se poate să nu existe opusul lumii vizibile) şi să devin clarvăzător, de exemplu – abia aşa aş reuşi să răspund întrebării „ce e mai presus de mine”. Din păcate, nu fac parte dintre aleşii care au fost inspiraţi de entităţi „de dincolo\" şi au ajutat omenirea să evolueze. Ajuns la o vârstă când nu mai aştepţi să ţi se întâmple nimic extraordinar, mă resemnez cu contemplaţia, punând şi personajul să întrebe, poate-poate-i va răspunde lui o entitate „de dincolo\"...


Viitorul se deteriorează.\"


Am aşteptat să rezolve apocalipsa colectivă din 21 decembrie 2012 chestiunea „timpului”, care trebuia să ajungă la nivelul zero şi care desfiinţa ideea de viitor. N-a venit nici o apocalipsă, aşa cum era de bănuit. Acum n-a mai rămas decât să o termin eu cu toate, la nivel personal, şi să vorbesc de viitor după moarte (moartea opreşte timpul pământean, poate singurul timp care există în univers, măsurat de câmpul gravitaţional; dacă ieşi în univers, cică dispare noţiunea timpului). Indiscutabil, viitorul îndepărtat se deteriorează, iar cel imediat moare, secundă de secundă: cum vine, cum moare, viitorul e cea mai bună mărturie că timpul e mort şi că timpul reînvie prin noi – chiar secunda care vine moare şi reînvie prin noi, care-o privim pe ceas. Vezi cum mă pui tu să bat iar câmpii... Suntem doar o încărcătură energetică, de o anumită vibraţie. Nu? Venim pe această lume să ne perfecţionăm sufleteşte: trupul, plin de ispite ne e dat să ne chinuiască, prin suferinţă atingând un alt nivel spiritual.


Prin ce experienţe trece personajul fără să-şi piardă şi ultimul dram de candoare\"?


Acum observ că extragi versuri din volumul meu intitulat Substanţe interzise (apărut la Editura Tracus Arte, 2012) şi că personajul din versuri e mai important decât autorul, ar trebui să-i pui întrebări personajului, nu autorului lui... E un joc de cuvinte, „posttextualist”. Imaginează-ţi că personajul are experienţa vieţii autorului şi că lumea lui interioară l-a pervertit, ajuns aproape de final – ce altceva ar putea să-şi dorească decât să-şi păstreze un dram de candoare, să se întoarcă de unde a plecat, mai curat, mai fin, mai înduhovnicit, ştiind că n-o mai poate lua de la capăt, chiar dacă ar vrea (dar nici autorul, nici personajul lui nu mai vrea să revadă originile, le va descoperi oricum pe lumea cealaltă, unde se va regăsi; „viaţa veşnică” nu e chiar o poveste, după moarte urmează o altă etapă de dezvoltare a fiecăruia). Dar de unde candoare, când ştii că urmează, mai degrabă sau mai târziu, doar destructurarea fizică, care te-a legat atâţia ani de această planetă? Gata, la vârsta mea au trecut şi caii verzi de pe pereţi, dacă ţi-a fost scris să te reevaluezi şi să te recunoşti înfrânt, nemulţumit de tine însuţi (cum sunt eu) înseamnă că ai trecut degeaba pe aici – dar, dacă te recunoşti învingător, mai ai o şansă să nu pierzi şi ultimul dram de candoare (poeţii de succes au steaua lor călăuzitoare). Mie nu mi s-a rezervat o galerie de lauri, din contră. Dar bine că n-am lăsat chiar pe nimeni indiferent pe aici...


Dorinţele personajului „să dispară, să înceteze blestemul” nu sunt îndeplinite. Cum reacţionează?


Aici ai atins o coardă sensibilă. Autorul (deci şi personajul) e urmărit de un blestem (din familia mamei, probabil; cine-mi citeşte Cartea zădărniciei are amănunte în acest sens, nu e o glumă, e vorba de un blestem funest), care nu poate fi dezlegat, astfel că din şapte în şapte ani, ciclic, îşi doreşte să se autodistrugă (dar, fiind credincios, nu vrea să se sinucidă, să-şi agraveze situaţia şi pe lumea cealaltă; de aceea caută soluţii să se autodistrugă „natural”, fără să dea de bănuit, mai mult nu poate să spună). Lucrurile s-au agravat în timp, nu mai are de mult răbdare cu el însuşi, nu înţelege ce mai caută pe aici, de ce nu a plecat deja, nimic nu-l mai motivează să continue (cu atât mai mult cu cât nu i s-a dat nici un semn că mai e nevoie de el să întârzie pe aici). De fapt, nici nu mai ştie cum să reacţioneze în faţa neputinţei lui. Poezia l-a mai ţinut în viaţă (creaţia originală în general), având rol terapeutic, dar e cazul să pună punct. Nu reuşeşte să se concentreze destul, să ceară ajutorul unei forţe „extraterestre” (nu mă refer la farfurii zburătoare, ci la îngeri şi demoni) să se autodepăşească, să i se dea o capacitate de a pune pe roate o mare descoperire, care să ajute omenirea să evolueze. Nu râzi?


Volumul a obţinut Premiul „Cartea de poezie a anului 2012\", în cadrul Galei Tinerilor Scriitori/Cartea de poezie a anului 2012.


N-am mai avut ocazia să mă bucur de mult, premiul literar te susţine moral. Mă refer numai la premiile care au în spate jurii credibile. Acest premiu, „Cartea de Poezie a anului...” din cadrul Galei Tinerilor Scriitori (ajunsă la a III-a ediţie; Dan Mircea Cipariu, iniţiatorul ei, e marele câştigător), are un juriu de critici „daţi dracului, din cealaltă tabără” (de o rară intransigenţă, cei mai buni; îi aduc un omagiu), având „lupi tineri” drept membri şi un preşedinte de juriu de autoritate critică şi academică de neatins. A fi premiat în cadrul unei gale a tinerilor scriitori, apoi, e şi onorant, şi riscant pentru „seniori”, tinerii fiind neiertători: întâi Ion Mureşan, apoi Ioan Es. Pop, cum să nu te pună în gardă? Mă simt privilegiat o clipă de destin (destin care mă tot asupreşte, altfel). Fac o „pauză de gândire”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul