Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Centenar Vittorio Sereni

        

Microeseu şi traducere GEO VASILE


Născut la Luino (Varese) în 1913, Sereni şi-a luat licenţa în Litere la Milano, după care a predat câţiva ani la diverse licee. Debutează în 1941 cu volumul Frontiera, urmat în 1942 de Poesie. Ofiţer de infanterie în Al Doilea Război Mondial, a fost luat prizonier în Grecia în 1943 de americanii debarcaţi în Sicilia şi a avut parte vreme de doi ani de experienţa lagărelor de concentrare din Algeria şi Maroc. De atunci datează Diario d’Algeria care, publicat abia în 1947, a fost considerat de critică drept unul din roadele cele mai de preţ ale noii poezii italiene, asta şi datorită genuinei interacţiuni dintre fantezia slobodă, graţia inspiraţiei şi a limbajului şi dramaticele răsfrângeri ale crizei istorico-existenţiale ale lumii. La sfârşitul războiului se-ntoarce în Italia şi-şi reia activitatea de profesor, colaborând totodată la cele mai prestigioase reviste literare ale vremii. Din 1950 îl regăsim lucrând tot la Milano, de data asta în domeniul industriei, ca mai târziu să ajungă în fruntea unei importante edituri.


După o lungă perioadă de tăcere, Sereni revine în scena poetică naţională cu volumele Frammenti di una sconfitta, 1957, şi Gli strumenti umani, 1965. E departe vremea blândei elegii şi a desenului delicat, acum cuvântul acuză în direct civilizaţia tehnologică, tumultul neocapitalist, revendicările social-economice, febra consumistă şi progresiva alienare.


Dacă speranţa atinge cota euforiei, dezamăgirea cedează locul descurajării. Poezia nu mai este un exerciţiu iluzoriu al consolării şi o colecţie de alibiuri, ci vituperarea inerţiei, opoziţie vs inautentic, viril şi răbdător curaj al libertăţii şi adevărului în contra tragicei dimensiuni a morţii şi a nimicniciei. În 1972 i se decernează Premiul Accademia dei Lincei, iar în 1982 este câştigătorul a două premii: „Bagutta”, pentru un volum de traduceri din poezia universală, şi „Viareggio\" pentru volumul antologic Stella variabile, publicat de Editura Garzanti. Se stinge subit în 1983 la Milano în urma unui anevrism.


Sosit în poezie în plin sezon ermetic, Sereni a înţeles să se detaşeze sensibil de respectivul curent, evitându-i riscantele tentaţii în sensul jocului intelectualist, al unei premeditate ambiguităţi şi derealizări magico-orfice; parabola satirică este exemplară nu doar prin vitalitatea şi autenticitatea inspiraţiei, ci şi ca mărturie a metamorfozei istorice a poeziei italiene de la mijlocul veacului XX, de la epuizarea „poeticii absenţei” la noile orientări ale gustului cultural şi ale civilizaţiei contemporane împărtăşite plenar şi de poezie.


 


din STRUMENTI UMANI:


 După ani şi ani


Splendida, deliranta ploaie s-a liniştit,


Ne sărută cu rare ultime picături.


Reîntorşi sub cerul liber,


Iubirea şi prietenia mi se alătură.


Şi-acel murmur ce până de curând parcă


Implora, din întunecatul portic,


Acum zumzăie-n spate, rupe din trecutul meu:


Chipuri, aceleaşi, vor fi, ştiute de toţi,


Cu-n aer stătut în ele azi închegat.


Şi-ale noastre, printre ele, de odinioară?


Aşadar te rog să nu-ţi întorci capul, iubire,


Iar tu rămâi, prietenie, şi apără-ne.


 


Şase dimineaţa


Totul, se ştie, moartea desferecă.


Şi de fapt mă-ntorceam,


Uşa era-ntredeschisă


Canatul abia apropiat.


Şi de fapt mă stinsesem de curând,


Descompus în câteva ore.


Am văzut însă ceva ce cu siguranţă


Răposaţilor nu le e dat să vadă.


Casa vizitată de moartea mea recentă,


Parcă puţin răvăşită


Caldă încă de mine ce nu mai eram,


Drugul fărâmat


Zăvorul căzut


Şi aerul tare şi plin de viaţă


În jurul meu cel preaplecat în moarte,


În timp ce unul după altul bulevarde


Se trezeau în spulberul vântoasei milaneze.


 


Din Olanda: Amsterdam


Întâmplarea m-a dus între nouă


Şi zece într-o duminică dimineaţă


Cotind pe unul din multele poduri, la dreapta


Prin moina unui canal. Şi nu


Aceasta e casa, ci doar


– Văzută de mii de ori –


Pe tăbliţa uzată: „Casa Annei Frank\"


După o vreme camaradul meu mi-a spus: cea


A Anei Frank nu se cuvine a fi, nu e o amintire


Privilegiată. Au existat atâţia care


Au pierit înfometaţi


Fără să fi avut timpul să scrie.


Ea, ce-i drept, a scris.


Dar la fiece cotitură pe fiece pod


de-a lungul oricărui canal


Nu-ncetam s-o caut fără s-o mai aflu,


Aflând-o necontenit.


Iată de ce Amsterdam e unic şi indescifrabil


Prin trei patru elemente variabile


Topindu-se în unităţi fără număr ce revin, în ale


Sale trei patru jilave sau crude culori


Ce pe tot întinsul său se perpetuează,


Suflet ce se-oglindeşte ferm şi limpede


Pe mii de alte chipuri, germen


Pretutindeni şi vlăstar din Anna Frank.


Dăinuie astfel pe canalele sale vertiginosul


Amsterdam.


 


din STELLA VARIABILE:


 Plaja


Au plecat cu toţii –


Sporovăia glasul în receptor


Şi-apoi, vestea: – N-o să se mai întoarcă –


Dar azi


Pe-această porţiune de plajă încă virgină


Acele petice de soare... Semne


Ale lor că nu plecaseră nicicând?


Au amuţit când te-ai arătat, ca şi cum


totul ar fi fost ok.


Morţii nu înseamnă ceea ce de pe-o zi


Pe-alta se iroseşte, ci-acele


Petice de inexistenţă, var sau cenuşă


Gata să se facă mişcare şi lumină.


Nu


Te-ndoi, – mă împresoară cu veşmântul ei marea –


Vor vorbi.


 


Adio, frumos Lugano


Dar luminile-acelea pentru cine stau


aprinse toate luminile-acelea?


Va trebui să schimb geografii şi topografii.


Nici nu vrea s-audă,


Îmi reneagă figura, dă la o parte


Oglinda mea (a noastră) pe care i-o-ntind.


Dar nu ştiu ce să mă fac dacă strada


Se deznoadă sub mine


Precum o femeie (ca ea?)


Cu neruşinarea cuvenită.


La urma urmelor


Am în mine puţuri destul de adânci


Ca să arunc şi asta.


Iată că s-a pornit ninsoarea...


Dar eu, doamna mea, nu acuz candoarea zăpezii


Pacea sa păduratică


De pe urmă


Sau aerul călduţ ce reuneşte blănuri de hermine


Lemne vase cu jăratic şi lumânări strălucitoare de


virtuţi


Aiurea sfâşiate până la non-sens


Dar searbede aici, pe cât de puţin le-ai privi,


Ca nişte steaguri flasce.


Sunt pentru această – nocturnă, fantezistă – zăpadă de martie


Plurisemică


De petale şi nestemate-n puhoaie printre munţi


Nesiguri lacuri tranzitorii (ca mine,


Urlând de extaze pe coline-nflorite?


Fals-înflorite, o oră


De soare le va topi bruma),


Prin vâltoarea şi zbuciumul său


Ce desferecă noaptea şi-o ferecă


Laminând-o cu cositor oţeluri arginturi suave.


Nu merg făloşi gentilomii noctambuli


Descinşi o dată cu mine pe stradă


Dintr-un tablou


Văzut cândva, pierdut


Din vedere, urmărit printre-amintirile altuia,


Poate doar visat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul