Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Inimă de dulgher

        Cătălin Rădulescu

- microroman - (fragment)


Întregul grup s-a oprit la braseria din blocul-turn de vizavi, de acum consacrată pentru micul festin nocturn ce urma după ieşirile de la spectacole. Se aflau acolo în acele ocazii cu preponderenţă oameni din protipendada culturală a oraşului, existând parcă un acord tacit al muritorilor de rând ce anume în astfel de prilejuri nu îşi făceau consumaţiile acolo, ca pentru a-i lăsa pe trăzniţii\" de artişti să se simtă în acele seri bine ei între ei.


Cel mai mult mi-a plăcut scena cu rusalca ce cădea în genunchi în faţa burjuiului. Nu de alta – dar ăsta e momentul ce anunţă deznodământul şi apariţia lui Teleghin. – Nu-i aşa, Mateiuţu? Ce bărbat frumos iubitul rusalcăi...


Şi se aplecă peste masă mimând că-l mângâie tandru pe Mateiuţu pe faţă, precum pe un imberb, ca şi cum acesta ar fi fost Teleghin gest din faţa căruia cel vizat se retrase cu un zâmbet vizibil stânjenit.


Era Baliseea poetesa, editoare la o renumită gazetă literară a timpului, ţinând acolo rubrica omonimă pe care o ţinea şi Mateiuţu la revista lui. Era sora nu mai puţin celebrului poet al perioadei şi se credea mai interesantă pentru că semna rubricile de Poşta Redacţiei cu numele câte unui aspirant la gloria literară al cărui patronim i se părea la fel de gongoric ca pseudonimul dânsei. Într-un rând primise somaţia de a-şi înceta practica vecină cu uzul de fals, însă îşi continuase senină hachiţa, cu convingerea intimă că este a priori intangibilă.


– Baliseea, te rog, puţină moderaţie, se făcu auzită vocea gravă şi sacadată de tunet a foarte talentatului scriitor.


Mateiuţu stătea mai departe proptit în scaun cu zâmbetu-i fâstâcit şi alura unui ins ce tocmai a reuşit să se ferească în ultimul moment de atingerea unei şopârle jurasice. În urmă cu patru ani, fusese repartizat spre angajare în exact redacţia unde lucra tandra-i colegă de breaslă. Cu un sănătos instinct de conservare, avusese o reacţie viguroasă, pentru început propunându-şi să găsească urgent ieşirea vastei locaţii în care se afla; după ce reuşise asta, nu se oprise decât la sediul primului şantier apărut în cale, unde prezentase doar actele doveditoare că a făcut numai opt clase, prin acest tertip reuşind să lucreze acolo vreo două săptămâni ca necalificat. După care doar insistenţele conjugate a vreo opt foşti colegi de facultate reuşiră să-l smulgă de acolo, sub ochii cât cepele ale bietului diriginte de şantier care în cele din urmă nici nu se mai strădui să priceapă ceva. Fusese angajat într-o altă redacţie, numai după ce toţi cei opt foşti colegi îl rugaseră aproape simultan ca, la următoarea ocazie când va mai intenţiona să fugă în lume – în prealabil să-i anunţe şi pe dânşii.


Da’ de unde l-ai luat dragă aşa de sfios? Direct de la schitul de măicuţe?, interogă concupiscenta intempestiv şi cam neprotocolar.


– Vai, doamna Baliseea, se poate să vorbiţi aşa?... Până şi colegii de la revistă mi-au spus că Mateiuţu este un ruşinos şi un timid!... Uitaţi-vă cum l-aţi speriat – hai, pui, fii şi tu mai îndrăzneţ, ce Dumnezeu?...


Nu mişcă nimeni!


O clipă, peste întreaga braserie se aşternu stupoarea. În următorul moment, însă, câteva aaaa-uri şăgalnice acompaniate de râsete dezgheţară atmosfera. Era protagonistul şi regizorul unui film nu de mult debutat pe ecranul aceluiaşi Palat, părând să dea buzna acolo chiar de pe pânza de cinema.


Unul din consumatori, bărbos şi cu faţa ovală, semănând cu altul din prestigioşii artişti ce jucaseră în excelenta peliculă, se desprinse de lângă masa cu picior lung unde în faţă tocmai avea un carton cu pateuri înţepenite.


Domnule comisar, nu trageţi! Vă promit – nimeni nu va mişca!


Hohotele de râs se înteţiră când cu gest rapid acesta apăsă pe comutatoarele localului, închizând în totalitate lumina.


Mi-ai dat clasă, domnule! La atâta prezenţă de spirit chiar nu mă aşteptam!, spuse regizorul luându-l după umeri. – Ce mai faci, domnule redactor, mai scrii, mai scrii?, îl întrebă complice, văzându-se că se cunosc bine.


E – facem şi noi ce putem, în limitele permise de iepocă!...


Şi care mai sunt limitele acestei epoci nenorocite?..., întrebă ,,comisarul” în surdină.


– Do...do...domnule co...comisar... ă...ăsta... dom...domnule regi...regizor... bi...bi...bine aţi venit î...între no...noi... Aţi fo...fost...î...în seara a...asta la...la... spe...spectacol?


Era Eugen, radiind tot de fericire.


Bine te-am găsit, tinere!... Nu, am bilete poimâine seară. Dar ştiam că toată „crema\" este în seara asta aici, aşa că sunt în trecere.


– Do...domnule re...gi...gizor – o sin...sin...gură în...întrebare: co...comisarul Mu...Mureşan a...a... exi...exis...existat cu... cu... ade... adevărat?...


– Da. În realitate fac rolul comisarului Alimănescu.Un incoruptibil al anilor ’40, care după al doilea război mondial a constatat de altfel just – că singura diferenţă între extrema dreaptă şi cea stângă în cele din urmă temeinic instaurată este doar de culoare. Nu a înţeles pare-se că există o mare deosebire între prima jumătate a anilor ’40 şi a doua jumătate a acestui deceniu – încercând să-şi facă meseria şi cu cea de a doua categorie de infractori. – A fost găsit într-o dimineaţă în faţa unui birt din Pantelimon ciuruit de gloanţe. Aşa s-a încheiat cariera unui poliţist născut, nu făcut – pe care unchiul meu de asemenea lucrător de poliţie, l-a avut chiar de coleg.


Pac, pac – nu mişcă nimeni, faţa la perete!


Un puşti ca un bulgăre blond apăruse inopinat din spatele unei măsuţe, ţintindu-l” pe comisar” atât cu privirile rupte parcă din zenitul cerului, cât şi cu revolverul de plastic dotat cu capse.


Zâmbind, regizorul se apropie încet de ţânc:


Câţi ani ai?


– Cinci, răspunse puştiul cu hotărâre.


Ăştia sunt anişori – nu ani. Astea sunt preocupările tale la doar cinci ani?


Dar şi tu făceai la fel în sala de cinema. Tu de ce făceai?


„Comisarul\" zâmbi din nou.


M-am gândit că trebuie să facă cineva şi chestia asta...


Mângâindu-l pe părul de culoarea spicului de grâu, îi desprinse revolverul din mână introducându-i-l în teaca pe care copilul o purta la şold.


O asemenea unealtă teribilă nu ar trebui să existe nici măcar pe post de jucărie. În al doilea rând, nu trebuie să îndrepţi o armă nici chiar în joacă împotriva unui om dezarmat şi pe care nici măcar nu-l cunoşti.


Mângâie încă o dată copilul pe cap, apoi se îndreptă discret spre uşă, ieşind numai după ce salută elegant cu două degete la borul pălăriei...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul