Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poeme

        Miruna Vlada

Die giftige Luft
„Der Eintritt bleibt auch in diesem Jahr frei.\"
(la intrarea într-un bar pe Warshauerstrasse, Berlin)



nu există limite în privinţa a ceea ce pot face eu, cât tu mă închipui.
dar să nu ne lăsăm pe mâna imaginaţiei tale, că e prăpăd.
începutul vine la sfârşit, n-ai văzut?
pentru mine orice călătorie în Germania
e o internare.
cred că nu am mai suferit atât de la operaţia la picior, în spitalul din Offenburg
de acum 10 ani.
dar atunci mi-au făcut anestezie generală şi exista mereu
o asistentă blondă care să îmi palpeze venele şi să îmi ia temperatura,
ca la carte.
dar acum nu văd nici o operaţie.
mă uit în oglindă şi îmi palpez de una singură locul acela.
unde sunt internată? nu sunt operată. sunt doar singură pe Chodowiekistrasse.
la etajul de deasupra băieţelului meloman
i s-a rupt coarda viorii când exersa.
nu l-am iertat. mi-a stricat toată ziua.
cum să nu şchiopătez, aşa – cu o coardă ruptă?
acum suntem deci două invalide
aici în blocul galben de pe Chodowiekistrasse.
o vioară şi o femeie stricată.
Germania încă îi găzduieşte pe invalizii de război.
le plăteşte daune morale. îi integrează pe piaţa muncii.
anul acesta se împlinesc 300 de ani de la moartea lui Friedrich der Grosse.
e plin de invalizi de război în Berlin.
băieţelul a fugit repede la baie. l-am auzit tropăind pe hol.
cred că l-a durut şi pe el.
şi-a dus vioara la baie.
a ţinut-o câteva minute deasupra chiuvetei să sângereze.
ah, toţi copilaşii ăstia blonzi, sănătoşi
care aleargă disciplinat pe stradă
şi nu lasă în urmă decât chiote atent aranjate
micii nazişti ai gălăgiei tăcute, evlavioase.
ce porcărie! bietul de el nu are nici o vină.
pumnii lui sunt la fel de neputincioşi ca şoldurile mele.
ar putea fi o cicatrice,
începutul oricărei poveşti despre deznădejde.
totuşi partitura era cam prăfuită,
un Haydn dacă nu mă înşel,
nici coarda n-o mai fi suportat.
acum nu ştiu cum să mai continui.
mă va duce la magazin să mă repare sau
va comanda una nouă, pe E-bay?
oricum, sunt în siguranţă. Chodowieki a fost un general polonez în armata prusacă.
 
&
pereţii ăştia sunt mereu gata să cadă pe tine.
eu nu sunt gata.
şi sylvia cred că e mereu de vină.
sylvia îmi e mereu aproape, poezia ei îmi face bine, poezia ei îmi face rău, nervii ei mă încălzesc, ea e de vină, eu mă antrenez, eu sunt uneori gata.
dar ea îmi zice – ce să-ţi dăruiesc de data asta
sufocarea, ardoarea, paloarea, boarea?
se joacă de-a moartea-nu-e-acasă-încercaţi-mai-târziu cu mine.
da, ea e bună şi e de vină, că se joacă cu mine.
căderea asta, zdrobirea de stânci, narcisismul şi mizantropia ei, toate la fel de inutile, dar atât de frumoase.
cine mai e gata în zilele noastre?
am fost la un workshop despre sylvia şi despre cum s-a chinuit ea să înveţe germana la 30 de ani.
fragmente de jurnal. cartea ei de gramatică străpunsă de vreo 5 ori cu pixul.
o întreagă epopee. într-adevăr, e o coborâre în infern să înveţi germana la 30 de ani.
să te cauţi prin intestinele unui cuvânt format din alte 3-4 cuvinte.
să distingi cadavrul tatălui tău printre sintaxe şi sintagme atent aranjate,
să te schimonoseşti, dar să nu laşi să se vadă,
să ţii sabia corectitudinii între labiile fiecărui cuvânt.
ah, câtă cruzime să potriveşti mereu genul cuvintelor şi toate consecinţele care ies de aici.
e obositor, dar asta o face din nou sora mea vitregă –
şi eu mă chinui acum să îmi strepezesc limba pe limba germană
şi am citit poemele ei cu macii roşii
de fapt le-am citit cu el/le-am disecat cu el
într-o cafenea lângă Senefelderplatz
după ce s-a terminat workshopul şi ni s-a făcut poftă de ea.
şi apoi câmpurile de maci ne-au înghiţit cumva.
petalele sylviei şi deflorarea limbii germane.
ne-am grăbit puţin la final, aşa cum se face.
şi când am cerut nota
am pus amândoi mâna pe chitanţă, scurt, 2 secunde
ca din greşeală,
apoi am retras-o repede, aşa cum se face.
ca o intersecţie blocată s-a derulat faza asta
deasupra volumului Ariel de Sylvia Plath
între un pakistanez cu mâna pe frână şi o româncă apăsând pe acceleraţie
într-o cafenea din Senefelderplatz.
am şi acum seminţele alea de mac pe degete – momentul în care ea a inhalat gazul toxic
momentul în care şi-a strâns copiii la piept
gazul toxic ieşit pe gura colonelului neamţ, pe gura tatălui mort, pe gura colonelului neuitat.
purtam un sacou roşu în ziua aia şi el făcea glume despre comunismul meu emoţional şi empatia mea cu toate victimele, cu cerşetorii, cu turcii care vând kebab-ul sleit.
dar de la maci se trăgea totul. eram intoxicată.
am strâns nota de plată în pumni. totul e toxic când iese din inima ei.
oricum, sunt în siguranţă. îl cheamă Aqib şi se plimbă noaptea cu S-bahn-ul ca să vadă Berlinul mort, cu luminiţe.
 
&
alteori mă enervează teribil uşurătatea ei
şi vreau mereu să o opresc
să-i dau naibii o palmă peste bot, să nu o las să inhaleze
să mă aşez de-a curmezişul între gura ei şi aerul toxic (die giftige Luft parcă se spune, nu?)
să mă aşez de-a lungul plămânilor ei să o îmbrăţişez
ca un capod mare de casă, negru şi pufos, cu maci imenşi pictaţi pe umeri.
să nu se termine pentru ea, să se termine pentru mine.
dar acum s-a terminat şi pentru mine, cumva. cu maci imenşi pictaţi pe pereţi.
şi numai aerul ei toxic a rămas în camera asta de pe Chodowiekistrasse, aerul din balonul galben care o înghite pe fetiţă şi o duce la cer.
eşti un balon galben pe care fetiţa îl scapă din mână
nu ştiu unde se duce.
 
Gesundbrunnen, Vermissbrunnen, Gedichtbrunnen
this service is unavailable in your area or it is restricted due to weather conditions.
(mesajul oricărui laptop ipocrit legat de serviciul de Wi-fi, dar eu ştiu că se referă la tine)
 
*
mă strângea de umeri, mă zgâlţâia puternic. ţipa ceva în germană, părea că mă întreabă ce se întâmplă cu mine. îmi dădea palme şi mă întreba dacă sunt conştientă şi cum mă cheamă.
oricum nu înţelegeam exact, auzeam ca printr-un tunel.
ich spreche nicht Deutsch sau ceva de genul ăsta.
cu asta mă salvam din toate situaţiile.
când te pierzi – e simplu, spui că nu vorbeşti limba.
ştiam să-mi spun numele, dar ce rost mai avea?
se strânsese deja multă lume în jur, nu vroiam circ.
şi chiar dacă aş vorbi limba, cu ce mă ajută?
mergeam pe mijlocul străzii şi ea mă trăsese din faţa maşinilor.
semaforul era roşu. nici un şofer nu se aştepta ca cineva să sară brusc de pe trotuar, ca în jocurile pe calculator cu maşini, când tre’ să eviţi obstacolele neaşteptate.
mersesem regulamentar apoi, brusc, pam! pam! în mijlocul străzii, îmi povestea femeia uşor speriată
şi ea a fugit după mine şi m-a tras deoparte – ca să fiu teafără.
domnişoară, poate aveţi nevoie de îngrijire medicală specializată.
bănuiesc că se auzeau numai claxoane, eu nu auzeam încă nimic.
unii şoferi poate au folosit claxonul ăla pentru prima dată
se ştie că nemţii nu claxonează niciodată.
asta le-o fi creat totuşi o mică emoţie. lor, ca şi pietonilor de pe trotuar, ca şi păsărilor care s-or fi speriat şi au zburat de pe o clădire pe alta.
nu, nu ştiam limba aceea.
şi nici nu vroiam să fac „un gest necugetat\". ce porcărie.
de fapt ei mă întrebau Was machen Sie? Was ist passiert? şi exact asta mă întrebam şi eu. ce se întâmplă de fapt?
dar după asta am decis o vreme să nu mai ies din casă. teafără.
dar nici în casă nu pot să stau căci pereţii ăştia sunt prea tari. uşor înclinaţi, ca semnele de punctuaţie ale oligofrenilor, dar atât de necesari, decorativi şi atroce, cum naiba să respiri printre ei?
dar nici afară dacă ies nu e bine, ich spreche nicht Deutsch e o umbrelă găurită deja
uneori încep să plâng în S-bahn la ore de vârf, e penibil,
şi apoi mai sunt şinele astea de tramvai pe care nu le pot controla
şi te trezeşti dintr-o dată în mijlocul străzii
încercând să vorbeşti limba
în toate direcţiile
fără control, fără să ştii limba
în mijlocul intersecţiei, pe roşu
sau să rămâi închis în casă şi să urmăreşti filmul deraierii de pe şine în slow-motion.
să respecţi regulile gramaticale
şi să rămâi totuşi incolor, inodor, insipid, idiot.
domnişoară, sunteţi teafără?
am luat S-bahn-ul până la staţia Gesundbrunnen
ca să fiu teafără.
 
dar ce, crezi că aici, încuiată în camera asta galbenă de pe Chodowiekistrasse
nu mă pot trezi brusc în mijlocul străzii? crezi că mă pot controla?
Ja, ich verstehe, aber ich kann nicht spreche.
şinele tramvaiului trec fix pe aici, prin abdomen.
ca semnele de punctuaţie care secţionează propoziţiile, ca să dea sens. ca tu să înţelegi ce scriu aici, ce se întâmplă de fapt cu mine.
trebuie să poţi întotdeauna să te întorci înapoi din poezie. mă dăscăleşti.
(sunt teafără acum, cu mâinile înnodate strâns la spate, cu semnul întrebării în gură). te salut.


 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul