Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Onoruri pentru Cătălina Buzoianu

        Doina Papp

La vremea izbucnirii sale glorioase pe firmamentul teatrului românesc (anii ’70), Cătălina Buzoianu reprezenta vârful de lance al avangardei româneşti. Spectacolele ei realizate la Iaşi, Piatra Neamţ sau în Polonia, care au contaminat-o de experienţa unora dintre cele mai originale experimente ale vremii, prietenia cu Szajna, scenograful-regizor care a făcut din montările după Wyspianski repere de teatru-vizual, simbolic, mai apoi şansa de a deveni discipolul adorat al lui Giorgio Strehler sunt doar câteva argumente pentru afirmaţia de mai sus. Cu atât mai important de evocat, mai ales că, după revoluţie, Cătălina a trebuit să lupte mult pentru a-şi recâştiga poziţia de leader în breaslă.
Acum, la ceremonia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, când a fost rememorat parcursul excepţional al artistei cu ajutorul unui documentar de excepţie realizat cu multă căldură de fostul ei student Laurenţiu Damian, probabil că mulţi dintre cei prezenţi vor fi avut revelaţii sau autoreproşuri cu privire la tratamentul nemeritat pe care Cătălina Buzoianu l-a avut de înfruntat din partea breslei la un moment dat. Probabil însă că a venit vremea împăcării şi, cu un ceas mai devreme, oamenii îşi regăsesc rămăşiţele de conştiinţă şi obiectivitatea. Mai ales că anumite întâmplări nu pot fi ocolite de istorie, ba chiar au folosit acelora care, angajându-se pe tema rezistenţei prin cultură, de pildă, n-au putut ignora spectacole precum Dimineaţa pierdută, capodopera Teatrului Bulandra, realizată de Cătălina Buzoianu după romanul omonim al Gabrielei Adameşteanu, azi tradus pe tot globul. Mai înainte însă de anii ’80, când a produs acest act de curaj (romanul, cum se ştie, deschide dureroasa pagină a istoriei decimării elitelor în primii ani de regim popular din România), regizoarea Cătălina Buzoianu punea umărul alături de Dinu Săraru la impunerea unui fenomen greu de imaginat în epoca obscurantistă a comunismului, respectiv explozia de creativitate şi avangardă de la Teatrul Mic. Cel mai des citat e spectacolul după Maestrul şi Margareta de Bulgakov, parabola satirică despre manuscrisele care ard şi nu ard sau soarta intelectualilor în epoca bolşevică, apoi eseistica savantă, dar cât de splendidă din Să îmbrăcăm pe cei goi, având în centru tot figura scriitorului obsedat de realitate, sau curajoasa epopee rurală Nişte ţărani, sortită adevărului pentru că Săraru vorbea acolo chiar despre tragica soartă a ţăranului român din vremea colectivizării. Dar şi Ivona, principesa Burgundiei, cea redusă la tăcere, a polonezului Wittold Gombrowicz, sau Efectul razelor gama asupra anemonelor, spectacol făcut cu faţa la gravele teme ale omenirii într-o vreme când România era condamnată la izolaţionism etc., etc. Dar uite cum toate aceste acte de bravură culturală pe care un om înzestrat cu atâtea idei şi talent le-a făcut, contribuind la salvarea teatrului de la înapoiere, au putut fi împinse jalnic la margine imediat după ’89 dimpreună cu o întreagă generaţie de creatori condamnată la tăcere pentru simplul fapt de a fi aparţinut fizic trecutului. Firea neliniştită şi dârză a Cătălinei Buzoainu nu s-a lăsat însă învinsă. Într-un capitol al cărţii mele De la Cortina de Fier la teatrul fără perdea remarcam prezenţa regizoarei în epoca postmodernă cu spectacole la fel de provocatoare precum cele dintr-o altă etapă a avangardismului ei. Teatrul descompus, după piese scurte de Matei Vişniec a fost un exemplu. Jonglând cu parabola în limitele teatrului absurdului practicat aici de Vişniec, regizoarea ne trezea din nou interesul asupra infinitelor ei posibilităţi de a vizualiza plastic, imagistic idei. Şi-a continuat cercetarea asupra teatrului lui Pirandello, montând Şase personaje în căutarea unui autor, l-a adus la rampă cât a putut de des pe Strindberg, dramaturg iubit de regizoare pentru ciudăţenia pieselor sale dedicate  misterului fiinţei (Visul, de curând Drumul spre Damasc), s-a implicat în descoperirea spaţiului spiritual balcanic din care provine şi ea prin origini (s-a născut la Brăila), montând cu mare succes Chira Chiralina şi Mediterana după Panait Istrati. M-am aflat la premiera acesteia din urmă la Marsilia, în 1999, şi am rămas uimită de admiraţia pe care i-o purtau partenerii de proiect de la Teatrul Toursky. Tot atunci i s-a pus pe umeri şi aventura numită Odiseea, acea călătorie teatrală pe Marea Mediterană cu vaporul, despre care de câte ori vorbesc mă gândesc la imaginea aceea emblematică – o scenă luată de vânt – din filmul Moliere al Ariannei Mnouchkine. Vreme de două luni, actori din toate ţările riverane au fraternizat, reînviind sub bagheta Cătălinei episoade din istoria străveche a locurilor. Atunci şi altădată regizoarea Cătălina Buzoianu experimenta concepte noi de antropologie teatrală, contribuţie importantă a profesoarei la reinventarea originilor teatrului. Cătălina n-a fost un Levi Strauss al teatrului, dar tot un fel de gândire sălbatică căuta şi ea în arhetipurile şi mitologiile care sublimează comportamente şi gândiri ancestrale. Din aceeaşi cauză, Peter Brook a ales probabil să creeze Mahabharata sau spectacolele de la Persepolis. Ca un adevărat regizor-gânditor, Cătălina Buzoianu nu ne lasă, iată, moştenire doar spectacole memorabile, montări de la care am plecat nu o dată cu sufletul plin, iubind şi mai mult teatrul, ci şi o viziune asupra ideii de teatru în cultură şi istorie, în societate. Dacă i-aş fi adresat vreodată întrebări pe această temă, sunt sigură că ar fi rămas bouche-bée, fiindcă talentul ei n-a cunoscut formulările programatice, ci doar inspiraţia ghidată de talent pentru o idee, o imagine, pentru actorii pe care îi iubeşte şi îi îndrumă cu răbdare şi mai ales îi pune în valoare corespunzător. S-a vorbit şi se mai vorbeşte despre firul secret care a legat-o viaţa întreagă de Valeria Seciu, la fel de fragilă şi imponderabilă ca regizoarea, despre succesele împărtăşite cu Ştefan Iordache, despre Geo Visu pe care l-a aruncat în acel Armand Duval, intuind genial ceea ce nimeni n-a crezut la început, despre Horaţiu Mălăele cu care a realizat atâtea spectacole minunate. Dar încrederea în Ana Ioana Macaria şi, mai de curând, în Lari Giorgescu... Dintre regizori, Felix Alexa, este de departe cel mai bun produs al Cătălinei. (Vine sigur din urmă Vlad Masacci.) Mi-l amintesc dintr-un interviu la debut (Pe cheiul de vest de Marie Koltes) vorbind emoţionat despre profesoara lui, la fel cum a fost la ceremonia decernării, când a produs cel mai cald şi inspirat laudatio la adresa omului fantastic, artistului extraordinar şi profesoarei dăruite, Doamna Cătălina Buzoianu. La rându-i, sărbătorita, copleşită de laude, a transmis auditoriului un mesaj ce ţine loc de profesiune de credinţă, cuprins în cuvintele: Îmi place să sparg pereţii teatrelor. Pentru mine teatrul a însemnat un spaţiu. Un spaţiu vital, am adăuga noi, însemnând viaţă, şi nu ficţiune, cum spune, din nou, regizoarea, invocând materia vie a scenei – Actorul. Această mărturisire ne-o face şi mai dragă pe firava, eterica, fragila Cătălina Buzoianu, a cărei forţă artistică a împins însă de atâtea ori înainte teatrul românesc. Recenta omagiere de la UNATC redă Cesarului ce e al Cesarului.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul