Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Viaţa profesorului ca reprezentare

        Adrian Costache

Moto: „Nu am încredere în şcoala pe care Arina-Clara o face; lipseşte acea fidelitate în faţa ierarhiei valorilor, a exemplelor de necontestat, se implică cotidianul, cu prea multă insistenţă, în programele şcolare.”


Cartea Mariei Pavnotescu – Viaţa ca reprezentare –, profesor de limba şi literatura română, timp de aproape patru decenii, la Colegiul „Sf. Sava”, este aproape imposibil de aşezat într-o tipologie livrescă. În fond, ce sunt acele treisprezece scrisori din carte adresate... profesorului?! Jurnal, proză eseistică, biografie, o ficţiune marcată de realism în numele autenticităţii sau metafora unei realităţi speciale şi fascinante totodată?!... Autoarea însăşi simte nevoia unei clarificări de principiu, fără a limpezi însă lucrurile: „Oamenii nu puteau vorbi sincer despre ei şi despre alţii: disimulau şi autorul, şi personajul: simţeai o invadare de semne şi reprezentări aluzive: trăiai o substituire a lumii, a realului. Aşa a devenit viaţa fiecăruia dintre noi o reprezentare, mai mult sau mai puţin verosimilă”.
Dar volumul nu este doar o reprezentare a vieţii în genere, ci a vieţii Profesorului, oglinda unei realităţi pe care doar cei cu vocaţie o descoperă cu adevărat: e vorba de lumea şcolii, de ceea ce se întâmplă, dar mai ales se întâmpla aici într-o vreme în care existenţa de profesor era în bună măsură sinonimă cu expresia unei vocaţii autentice. E evident că azi învăţământul de masă a pus în umbră aproape în totalitate această dimensiune a personalităţii profesorului. Şi n-o spun sub semnul unei lamentaţii. E fapt statistic, doveditor de schimbare, că o asemenea „reprezentare” a profesorului ca vocaţie nu mai e cu putinţă, trăim, în fond, într-o lume în care meseriile „pe viaţă” sunt pe cale de dispariţie sau chiar au dispărut.
Dar cartea Mariei Pavnotescu este, între altele, şi cartea unei victorii. E o victorie a existenţei asupra vieţuirii, a fiinţei intelectuale în dauna fiinţei sociale şi fizice. Dar nu aceasta este de fapt şi condiţia intelectualului?!... Nu e situaţia pe care, uneori, în condiţiile unei vieţuiri fizice nefericite, a unor accidente biografice sau a nefericirilor şi dramelor ce ne pândesc în social din toate părţile, unii dintre noi reuşesc să o depăşească, pariind pe o dimensiune spirituală, singura care ne justifică plenar în lume?!... Situaţia în care noi nu ne putem „salva” decât printr-o reuşită care ne depăşeşte destinul accidental, fiind sau devenind profesor prin vocaţie?!... Este exact ce propune Maria Pavnotescu.
Avem de-a face, aşadar, cu un volum inclasificabil. Fragmente de eseuri, portrete de scriitori, sau de colegi de facultate cu autoarea cresc între pagini cu o forţă de concentrare remarcabilă: „Colegii mei de facultate au fost deosebiţi şi unii chiar interesanţi. Aproape toţi au devenit profesori cunoscuţi, redactori cu mari pretenţii. Critici literari, poeţi, prozatori”. Şi o listă întreagă se desfăşoară în carte: Domiţian Cesăreanu, Gabriel Dimisianu, Nicolae Velea („cel mai bun şi cel mai talentat din an”), Titel Sorin, „prozator autentic, a murit şi nimeni nu-i mai pomeneşte numele”, Doina Graur, Ecaterina Handruş etc. Maria Pavnotescu a fost profesor la „Sf. Sava”, doctor în ştiinţe, lucrarea ei de doctorat a avut ca temă un subiect de poezie contemporană. Ea însăşi a scris poezie abstractă, elaborată riguros, dominată de raţionalitate, ceea ce poate părea nelalocul lui, fiind vorba de o femeie a cărei sensibilitate a rămas mereu foarte vie. Foarte puţin sau deloc senzoriale, versurile ei se desprind dintr-o direcţie poetică greu de identificat, poate dintr-o parte a operei lui Nichita Stănescu, poate din Cezar Baltag... Cu Viaţa ca reprezentare, Maria Pavnotescu se deschide prozei, genului memorialistic, jurnalului, dar deschiderea ei seamănă mai degrabă cu un cântec de lebădă: „Azi mi-a fost foarte rău: o criză anginoasă pe care n-am mai avut-o demult m-a zguduit puternic, se pare că tratamentul nou pentru inimă nu este bun, cel vechi era valabil, dar, luat treizeci de ani, a proliferat edeme, mi se umflau picioarele”.
Dar nu meritele literare ale cărţii (reale: scriitură îngrijită, elegantă, proză de portrete şi de idei) mi se par importante în aceste însemnări, ci mai degrabă mesajul cărţii, care se ridică aidoma fumului focurilor de primăvară dintr-o biografie în care viaţa profesorului nu poate fi altceva decât „reprezentare”. E adevărat, reprezentarea poate fi un rol pe care noi, profesorii, suntem în cele urmă determinaţi să-l jucăm, dar poate fi mai ales expresia unui destin paralel sau implicit sau, mai degrabă, a  unui destin de rezervă. Aşa se face că se poate renunţa în acest caz la un posibil destin real şi nefericit şi, prin compensaţie, să ne asumăm altul, cumva paralel, cumva de rezervă. Maria Pavnotescu a trăit această putinţă, s-a concentrat asupra acestui gen de justificare a vieţii: destinul de rezervă, concretizat prin a fi fost profesor la „Sf. Sava”. Şi prin a fi avut, de-a lungul anilor, în băncile acelea ritualice peste o mie cinci sute de elevi, anume elevi însă, ei înşişi pregătiţi parcă pentru destine mai mult sau mai puţin speciale, mai mult sau mai puţin de rezervă. Cartea este, de altfel, plină de numele lor.
Destinul de rezervă este ceea ce a scăpat-o pe Maria Pavnotescu de dramatizarea melo a unei vieţi, ale cărei detalii (nefericite!...) nu au prea mare importanţă în aceste pagini şi pe care de altfel autoarea le trece cu vederea în numele unei delicateţi uimitoare. Trece astfel peste propria infirmitate fizică, peste ratarea unei/unor iubiri, peste ceea ce a aştepat şi mai aşteaptă încă din partea celor din jur, uneori din partea celor foarte apropiaţi, şi nu revine sau revine târziu şi fragmentar asupra unor neîmpliniri. Rareori mi-a fost dat să citesc pagini în care o dramă personală a existenţei să fie ridicată, în cele din urmă, printr-un exerciţiu de purificare favorizat de vocaţia profesorală, la ideea unei existenţe demne, care să înfrângă vieţuirea... E ceea ce se întâmplă în cartea Mariei Pavnotescu.
Se confirmă astfel ideea de bază a cărţii: viaţa profesorului (de liceu, în primul rând!) este, în cele din urmă, subordonată reprezentării care adesea înlocuieşte viaţa propriu-zisă. În acest context reprezentarea nu este însă altceva decât un fel de sacrificiu voit, pe care profesorul şi-l asumă. Abolind nefericirile cotidiene ale vieţii reale, profesorul deschide uşa clasei, ca într-un ritual, şi are în faţă chipuri şi ochi pe care, dacă nu şi i-ar asuma, ar eşua, mai devreme sau mai târziu, dar mai dramatic poate decât într-o căsnicie...
De aici, din această vocaţie a venit pentru Maria Pavnotescu izbăvirea, atâta câtă poate fi într-o lume în care modernitatea şi relativismul îl împiedică pe om tot mai mult şi tot mai des să se mântuiască cu adevărat.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul