Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Anul Verdi: „Don Carlo” la Sala Radio

        Costin Tuchilă

A devenit o obişnuinţă, de mai bine de un deceniu, ca în ianuarie să ascultăm o operă în concert la Sala Radio, în general titluri de referinţă din istoria genului, care nu se află în repertoriile teatrelor lirice româneşti sau sunt foarte rar cântate. Anul trecut, Werther de Massenet, cu Ruxandra Donose în distribuţie şi Tiberiu Soare la pupitrul dirijoral, a fost un veritabil eveniment al vieţii noastre muzicale. Pentru stagiunea în curs a fost aleasă Don Carlo de Giuseppe Verdi, operă complexă, greu de montat pe scenă şi la fel de dificil de interpretat în sala de concert. Aş putea chiar spune că în concert dificultăţile sunt sporite, pentru că trebuie să suplineşti mirajul scenic, elementele spectaculoase pe care povestea de secol al XVI-lea, desprinsă din drama lui Schiller, le are, prin interpretarea muzicală, cât mai sugestivă pentru a convinge publicul. Creaţie în genul grand-opéra, Don Carlos, iniţial pe un libret în franceză de Camille du Locle şi Joseph Méry, în cinci acte, a fost scrisă pentru Opera din Paris, fiind montată în premieră la Salle Le Peletier, la 11 martie 1867. În acelaşi timp a fost pregătită şi varianta în italiană, Don Carlo, cu câteva tăieturi şi modificări, traducerea libretului de Achille de Lauzičres, premiera acesteia având loc la Londra, la Covent Garden (4 iunie 1867). În Italia Don Carlo s-a cântat pentru prima dată la 27 octombrie 1867, la Teatro Comunale din Bologna. Opera a fost revizuită în 1871 şi 1882-1883, impunându-se varianta în patru acte, in italiană. Compusă după La forza del destino (1862), ea are, în multe privinţe, măreţia şi dramatismul Aidei (1871), cerând cinci voci mari şi un aparat orchestral amplu, cu efecte, pasaje de virtuozitate, rafinamente cromatice aproape în fiecare scenă.


Ascultând-o la Sala Radio, putem spune că Anul Verdi (bicentenarul naşterii compozitorului la 10 octombrie 2013) a început la noi sub bune auspicii. Am urmărit un dirijor excepţional, David Crescenzi, colaborator, între altele, al Teatrului „Carlo Felice” din Genova şi al Teatrului „San Carlo” din Napoli, în prezent, dirijor invitat permanent al Operei Române din Timişoara. Foarte bun cunoscător al operei verdiene, pe care a dirijat-o fără partitură (lucru foarte rar chiar la mari dirijori de operă, cu atât mai rar la operele în concert), muzicianul italian a reuşit o construcţie de ansamblu unitară, cu expresia aparte pe care o are această partitură evocând un episod dramatic din istoria Spaniei, în care pasiunea funestă, idealul eroic, intrigile politice şi mai ales permanenta ameninţare a Inchiziţiei convieţuiesc în spirit romantic. Muzicalitatea deosebită a dirijorului italian, care nu are faima internaţională pe care o merită, tehnica şi capacitatea sa de a domina planurile sonore îmi aminteau de Jean Bobescu şi mai ales de „fabulosul” Egizio Massini (26 iulie 1894, Alexandria, Egipt – 18 februarie 1966, Bucureşti), unul dintre fondatori şi dirijor al Operei Române din Bucureşti, care în ultima parte a carierei ştia peste 50 de opere pe de rost. O asemenea raritate am văzut şi în concertul cu Don Carlo: nu e deloc obişnuit să dirijezi această operă foarte complexă pe dinafară, să nu ai nici cea mai mică ezitare, să faci ca înlănţuirea muzicală să curgă firesc, măsură cu măsură. Orchestra Naţională Radio şi Corul Academic Radio, dirijat de Dan Mihai Goia, au răspuns foarte bine, urmând cu precizie intenţiile dirijorului, atât în planul construcţiei generale, cât şi în reliefarea detaliilor ce conferă individualitate acestei opere în care componenta dramatică prevalează. Aş remarca în mod special armonia celor patru corni care intonează, la începutul operei, o temă copleşitoare prin austeritate, evocând mănăstirea St. Just şi prefigurând cumplita dramă la care spectatorul va asista; compoziţia cu inflexiuni orientale din Canzone del velo; teribila scenă a „auto-da-fé”-ului (actul al III-lea), care a avut tot ce trebuie: măreţie, armonie desăvârşită, plasticitate, chiar expresie vizuală, sonoritate impecabilă, tehnic vorbind, echilibru în construcţie, cu fanfara suplimentară care e prevăzută pe scenă (în teatru, ea cântă în culise), strălucitoare, cu orgă (în original e scris harmonium, teatrele de operă neavând orgă, decât foarte rar; dar, dacă tot o avem, de ce să n-o fi folosit).


Deşi inegali, soliştii au avut o evoluţie acceptabilă, cu suficiente momente bune, expresive din punct de vedere vocal şi interpretativ, reliefând tensiunile necesare. Dar, repet, această operă solicită voci mari, fiecare dintre personajele principale având de cântat arii, duete sau ansambluri solicitante. În rolul titular, tenorul Daniel Magdal a impresionat mai ales prin alura eroică, printr-o intonaţie puternică, eficient susţinută în registrul acut, conferind personajului dramatism şi sugerând, într-o măsură, damnarea. A avut, deopotrivă, nuanţa de pasiune funestă pe care o întrevedem în acest personaj eminamente romantic. Remarcabilă a fost interpretarea baritonului Ionuţ Pascu (Marchizul Rodrigo de Posa): voce frumos timbrată, expresivă atât în registrul grav, cât şi în cel acut, excelând în duetul cu Don Carlos din actul I şi în aria finală, O, Carlo, ascolta, cu un acompaniament orchestral plin de plasticitate. În rolul Regelui Filip al II-lea, interpretarea basului Sorin Drăniceanu a fost demnă de reţinut: voce impunătoare, frazare şi dicţie pline de expresie, o compoziţie concludentă a amplei arii Ella giammai m’amň, în care accentul mai degrabă liric în care drama sentimentală a personajului prevala mi s-a părut potrivit ca abordare. Soprana Carmen Gurban (Elisabeta de Valois, Regina Spaniei) a avut relief dramatic, chiar dacă aşteptam mai multă expresie şi culoare în aria din actul final, Tu che la vanitŕ. Andrada Roşu (Prinţesa de Eboli) a interpretat cu rafinament şi distincţie Canzone del velo, dar a convins mai puţin în aria O, don fatale. În roluri mici, dar bine susţinute: Rodica Vică (pajul Tebaldo şi O voce din cer), Horia Sandu (Marele Inchizitor), Octavian Vlaicu (Un călugăr), Liviu Indricău (Contele Lerma, Un herald regal). Ca de obicei, Corul Academic Radio a excelat prin omogenitate, armonie şi culoare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul