Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Aurel Cojan, le piéton de l’air”

        Iolanda Malamen

De săptămīna trecută, Galeria Dialog este pentru două luni impregnată de spiritul pictorului Aurel Cojan, prin expunerea unor lucrări de grafică, guaşă şi acuarelă, din colecţia Rozalia şi Victor Becherschi.


Născut līngă Buzău īn anul 1914 (m. 2005, Paris), Aurel Cojan urmează Academia de Arte Frumoase Bucureşti (1932-1934), Secţia Pictură, fiind elevul lui Francisc Şirato şi Camil Ressu. Īn 1969 părăseşte definitiv Romānia, stabilindu-se la Paris, unde obţine de altfel şi azil politic.  


Gradate temporal, īn Galeria Dialog sunt expuse lucrări de Aurel Cojan din cele două perioade esnţiale: cea dinaintea plecării din ţară şi parte din perioada de aproape cinci decenii pariziene, anii optzeci.


Aurel Cojan a expus de foarte tīnăr īn Bucureşti, la Saloanele Oficiale, īn 1945 deschizīnd prima personală īn Sala Hasefer. Au urmat altele: Ateneul Romān (1946, 1947), Galeriile Fondului Plastic (1956, 1964), Sala Dalles (1967) şi īn alte oraşe ale lumii: Praga (1962), Varşovia (1964), Havana (1966), Sao Paolo (1967). Odată stabilit īn Franţa, participă la numeroase expoziţii colective şi deschide cu succes expoziţii personale: Galeriile Artemon (Paris, 1974) şi Galeriile Chevalier, Raph, Jacques Barbier, Franēois Mitaine (Paris, 1978).


Circuitele cu ţara, īntrerupte după plecarea īn Franţa, sunt reluate după 1990, prin expunerea unor lucrări īn 1999, la Galeria Contrapunct, Bucureşti (perioada romānească), iar īn 2002, expoziţia Seniori ai artei romāneşti de la Sala Apollo, Bucureşti etc.


Īn 1999, la Centrul Cultural Romān, Paris, expune lucrări din perioada pariziană. Sunt cam ultimele expoziţii personale din timpul vieţii.


Galeria Alain Margaron din Paris, care īn ultimele decenii aproape că a permanentizat expunerea lucrărilor lui Aurel Cojan, are deschisă chiar īn aceste zile, pīnă la 9 martie a.c., o expoziţie intitulată Tentaţiile pictorului, cu lucrări īn guaşă şi ulei din anii şederii īn Franţa. Trebuie precizat că galeristul Alain Margaron, un iubitor al operei lui Cojan, l-a sprijinit financiar pe artist īn ultimele decenii, expunīndu-i operele alături de cele ale unor artişti importanţi şi impunīndu-le definitiv īn conştiinţa criticii şi a publicului. Să nu uităm şi gestul Franţei de a-i fi acordat artistului, ca pe o mare onoare, titlul de Cavaler al artelor şi literelor.


Acelaşi Alain Margaron a editat, īn 2009, şi un volum – Aurel Cojan, le piéton de l’air de Emmanuel Daydé –, īn variantă franceză şi engleză.


De-a lungul timpului, recunoaşterea operei sale a īnsemnat şi cīteva premii şi distincţii importante; printre ele: 1966, Premiul pentru pictură al Uniunii Artiştilor Plastici; 1996, Premiul Thalens al revistei Beaux-Arts, Paris.


Personalitatea lui Aurel Cojan, boemul incorigibil, peregrinul printr-un Paris aprioric ostil cu artiştii aspiranţi ai gloriei, nu poate fi definită īn cīteva fraze. Viaţa pariziană nu i-a fost uşoară, trebuind s-o īnceapă cu slujbe modeste, cu spaţii de locuit şi de lucru austere, bătaia la uşile multor galerii rămīnīnd adesea neauzită.


„Eu sunt un mare revoltat, un revoluţionar”, avea să-i mărturisească Ruxandrei Garofeanu, īntr-un interviu din 2002, pe cīnd avea 89 de ani.


Acest mare artist avea să deschid㠄aditon-ul” artistic parizian, graţie unei īntīlniri providenţiale: aceea cu galeristul Alain Margaron. El este cel care, cu o constanţă admirabilă, i-a achiziţionat lucrări, i-a oferit sume de bani consistente, i-a fost alături pīnă la sfīrşitul vieţii, cīnd artistul a fost internat īntr-un cămin de bătrīni, confortabil.


Aurel Cojan nu s-a plictisit niciodată (altă mărturisire) īn Parisul care īl adoptase, străduindu-se tot timpul să-i intre īn graţii şi lăsīndu-i, īn final, moştenire o operă remarcabilă, ca un ultim act punitiv-triumfător. Īn tot acest zbucium creator, există īnsă harul unei īntīlniri care s-a transformat īntr-o expresă şi durabilă preţuire pentru opera sa, a galeristului Alain Margaron, respectul de care acesta din urmă se bucură īn rīndul cunoscătorilor de artă, fiind notoriu.


Venit dintr-un Bucureşti īn care hăituirea ideologică se practica īncă impudic, chiar dacă epoca stalinistă īşi trăise īn mare parte marasmul, Cojan aducea cu sine īn orgoliosul şi necruţătorul Paris, ecourile unei recunoaşteri care-i evidenţiase personalitatea şi originalitatea. Asta īnsă nu putea deschide porţile masive, greu de urnit, ale recunoaşterii. Īn interviul amintit, artistul sublinia cu umor, rememorīnd primii ani de exil, cīt de neutilă a fost, spre exemplu, ocupaţia lui de paznic la Muzeul Cluny, fiindcă, oricum, „nu venea nimeni ca să fure ceva”.


De la despărţirea de ţară, de la primirea statutului de azilant politic, care īi dăduse certitudinea stabilirii īn marele oraş, dar nu şi deplinul confort material, artistul a lucrat mult, cu febrilitate, cu patos şi cu neodihnă, luptīnd cu himerele rutinei şi placidităţii. Un artist care găsea cu fiecare zi īncheiată, prin moleculele libertăţii interioare, drumul spre mīntuirea artistică.


Timpul īn care a creat Aurel Cojan, cel puţin īn a doua perioadă a vieţii, cea pariziană, a fost unul al pragmatismelor vorace şi al ierarhizărilor deseori necruţătoare şi subiective. Nimic nu l-a făcut īnsă să construiască, din asperităţi şi frustrări, chipuri ale resemnării. Sensurile tradiţiei romāneşti temeinic asimilate i-au devenit un cald şi subtil mecanism de supravieţuire interioară.


I-a plăcut foarte mult Parisul, i s-a părut a fi pe măsura căutărilor. „Nebunia mi-am asumat-o de unul singur”, după cum mărturisea īn acelaşi interviu. Singur īn vīnzoleala gregară şi viscerală a unui oraş orbitor īn certitudinile şi fantasmele lui artistice, nu s-a īnspăimīntat. Avea ce face şi mai avea, de altfel, şi ascendentul unui sistem politic care cumva īl „călise”. 


Expoziţia de la Galeria Dialog deschide o breşă meritorie pentru stabilirea unui minim contact cu opera lui Aurel Cojan. Desene, guaşe, acuarele, parte din perioada romānească şi parte din anii optzeci, parizieni. Pereţii galeriei s-au umplut de vraja unei muzici neliniştitor-diafane şi spiritul plutitor al unor duhuri benigne īnvăluie privirea. O joacă rafinată īn care ghicim nesaţiul de-a arăta privitorului toate ţesăturile spectacolului. Din loc īn loc, „stingherite” cumva de cromatici indescifrabile, scriiturile desenelor, de o măiestrită simplitate, pecetluiesc această vrajă. Subiectele, acolo unde se vor cu tot dinadinsul definite, nu vădesc patos şi nici arta descripţiei şi a motivaţiei. Personaje stranii, cu trupuri parcă tăiate de lama vreunui cuţit, linii şi acolade pornind dintr-un punct şi unite dintr-o singură respirare se succed pe suprafeţele hīrtiei, minate de abandonul detaliului. Cu alura unei simbolistici fugare, ele formează, alături de schiţele unor viitoare picturi pe care Aurel Cojan le va fi realizat, un reper volubil pentru langajul artistului din acei ani...


Perioada anilor cincizeci-şaizeci nu este şablonizată, artistul reuşind să strecoare ludice abateri īn compoziţii care se voiau „conforme” realism-socialismului. Cu abilităţi şi riscuri, ferindu-se parcă de-a nu fi īn nota general-mobilizatoare, ele trebuie citite ca un fel de „purgatoriu”, cu acele figuri de muncitori aflaţi īntr-un continuu repaos. Acolo unde detaliul, ca semn al virtuozităţii, a dispărut, īşi face loc fără limite setea de sonuri, şi „fuga” de clişee.


Pe Aurel Cojan, acest mare modern, nu-l putem asemui imperativ cu cineva anume, opera lui fiind de o īnsingurare aproape sfidătoare. Imagini difluente, cu ramificări multiple, transparenţe cromatice care par a se naşte unele pe altele, lucrările compun un cor de voci pe care magul Cojan le imprimă pe suprafeţele hīrtiei şi ale cartoanelor. Probabil că era fascinant să-l priveşti lucrīnd pe acest mīnuitor de sintagme imagistice. Simplitatea gestului plastic seamănă cu o spovedanie şoptită. Tuşele, cromatica uneori ştearsă şi stăpīnită, alteori energică, elementele care sugerează şi compun naturi statice, peisaje, figuri şi atitudini umane, labirinturi şi valori vitale impresionează printr-o patetică grăbire a imaginarului şi acest solilocviu intens naşte īnaltă emoţie.  


Aurel Cojan (patriarhul boem) a dus lupta supravieţuirii pīnă spre sfīrşitul vieţii cu aceeaşi īndīrjire cu care risipea (după propria mărturisire) răsplata pecuniară pentru operele sale.


Parisul oferise īn 1969 drept de şedere unui artist romān a cărui operă avea să fie vascularizată īn timp de inefabilele căi ale harului.


A revăzut Romānia la 90 de ani, după 35 de ani de la despărţirea de ea, şi se crede că a avut chiar un sincer impuls de a nu mai reveni īn Franţa, moment depăşit īnsă: iubirea faţă de Parisul care astăzi īi păstrează spre eternizare o impresionantă parte a operei.


Cu siguranţă, cele peste o mie de lucrări ce se găsesc astăzi īn ţară ar putea popula un muzeu Cojan, care ar arăta că acest mare artist, īn lunga sa existenţă, „a īndrăznit”, reuşind să fie mīntuitorul propriei opere. Deocamdată, păzită, conservată şi nerisipită haotic, această operă are girul respectului şi iubirii lui Alain Margaron şi al altor cīţiva galerişti de prestigiu, care au certitudinea că, īntr-un viitor previzibil, ea va intra definitiv pe uşa din faţă a celui mai prestigios şi reprezentativ habitaclu muzeal modern.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul