Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

În orbitele leului

        Stelian Tăbăraş



Semnificaţia ori simbolul unui fapt aparent mărunt, al unei ipostaze „întâmplătoare“ este, în realitate, tot o sinestezie acceptată în sens mai larg. Meritul e al celui ce-o descoperă, deşi medievalii spun că totul are sens primar, că materia e „semnată“. Observi, de exemplu, că în orbitele goale ale ochilor de bronz ai leului de lângă Cotroceni (monument al eroilor) se află două cuiburi de vrăbii ce zboară dus-întors. E aproape imposibil să ocoleşti metafora. Nu e meritul tău că s-a dovedit emoţionantă. Sau citeşti: „jocuri de iezi pe umezi morminte“. Şocul e asemănător, dar aici există „voinţă“ în „reprezentare“: inspiraţia sau travaliul lui Lucian Blaga. La toate acestea mă gândeam în miezul unui iunie eminescian, la Kunsthistorisches Museum, căutând sursele plastice ale poetului în Venere şi madonă şi alte poeme. Din perioada fericită a audientului la cursurile universitare vieneze (avea să urmeze, peste mai bine de un deceniu, şi o alta, nefericită, a celor „o sută zile de absenţă“ din clinica de la Oberdöbling) se înfiripaseră versuri precum „O, cum Rafael creat-a pe Madona, Dumnezee“ sau „Eşti frumoasă, înţelege-o,/ ca o pânză de Coreggio“. Pânzele erau acolo în muzeu, la locul lor, de două secole, precis prin faţa lor au stăruit paşii şi privirile poetului. E drept, cele două „madone“ rafaeliene nu te-ar inspira azi la superlative, sunt cam voluminoase şi puţin lascive. Dar...


Prin muzeu „era dus“ un vizitator cel puţin ciudat. O asistentă socială, desigur, manipula un cărucior performant pentru paralitici. Avea şi un perfecţionat motoraş electric, silenţios şi bine ascuns. Mânuirea scaunului pe rotile era lesnicioasă. În căruţ, un japonez bătrân îmbrăcat gros şi „total“ ca omul invizibil, iarna. Dincolo de ochelarii mari, negri, bănuiai o privire sfredelitoare. Altminteri, nici un semn că ar fi fost viu. Era aşezat ca un tun în faţa câte unui tablou, lăsat să privească fix „cât voia Ea“, apoi mutat cu faţa spre altă pictură. Nici un semn că ar fi privit îndeajuns sau prea puţin. Nici că ar avea vreo preferinţă. Nici măcar o interjecţie. Poate era un dinozaur ce supravieţuise astfel Hiroshimei ori Nagasaki-ului. Poate că trecutul lui era plin de glorie sau poate el era foarte bogat. Şi, la urma urmei, nu era dus într-un parc sau la soare, ci tocmai într-un muzeu rafinat. O fi fost „la vremea lui sănătoasă“ pictor? Sau colecţionar? Cine ştie. Şocul a fost nu că vedeam un astfel de infirm într-un muzeu, ci că Altcineva hotăra ce să vadă, cât timp să se bucure, de la ce distanţă etc. Şi că, poate, şi nouă ne este arătat doar ce hotărăşte Altcineva şi ni se lasă un timp bine stabilit pentru perceperea simbolului, a semnificaţiei. Dacă n-ai profitat la timp de unghiul potrivit, zadarnic. Vrabia din ochiul leului a zburat. N-o vede oricine. Colaborarea cu acel Altcineva e posibilă dintr-un singur sens: el ne dă, noi trebuie să găsim. Doar aceasta e posibila relaţie semantică între relevare şi revelare. Şi, memento! Ne aflăm deja într-un mare muzeu de artă!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul