Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Antroposofia pentru copii educaţi

        Ioan Groşan

Prietenii mei ştiu că, atunci când sunt nevoit din diverse motive (insistenţele autorului, un anumit grad de rudenie cu el) să prezint o carte care nu este de o valoare certă, obişnuiesc să folosesc o formulă descoperită de regretatul meu amic Al. Pintescu, excepţional traducător din rusă şi excelent critic, care a făcut parte din prima echipă a „Echinox”-ului clujean şi care, obligat şi el de propriul editor să-i facă dânsului o prefaţă la un volum cam slăbuţ de versuri, a inventat următoarea infailibilă propoziţie, cu care, ca Pilat din Pont, s-a spălat pe mâini: „În peisajul atât de variat al poeziei româneşti contemporane, Cutare (nu-i dau numele, n.m.) face o figură cu totul aparte”. Daţi-mi voie să folosesc şi eu această formulă, evident în sens pozitiv şi fără să mă roage autorul să scriu despre el, daţi-mi voie, aşadar, să spun că, în peisajul atât de variat al eseisticii actuale, Ioan Buduca face într-adevăr o figură cu totul aparte.
Cel puţin dintr-un motiv: Ioan Buduca abordează fără inhibiţii, în spirit socratic, cu dezinvoltură şi nu o dată cu ironie, mari teme ale filozofiei şi spiritualităţii contemporane. N-am pomenit degeaba adjectivul „socratic”: lucrarea lui de licenţă de la filologia clujeană trata tocmai despre maieutica şi ironia socratică şi, în spiritul acestei ironii, îşi încheia disertaţia scrisă cu conjuncţia „Şi”. Acest „Şi”, cu majusculă, a fost premonitoriu pentru autor, el continuînd să identifice, cu aceeaşi dezinvoltură imaginativă, avatarurile gândirii moderne şi postmoderne, în volume precum Războiul nevăzut sau Cartea Apocalipsei, pentru copii, Doctrina secretă, Dialoguri desecretizate, Doamne Dumnezeule, ce caută Ceauşescu ăsta în Rai? sau ca în această proaspătă apariţie de la Editura Tracus Arte, Principiul antropic.
Cunoscându-l, zic eu, destul de bine pe Ioan Buduca, îmi era destul de clar că, plăcându-i atât de mult tipurile de meditaţie de frontieră, de universuri de gândire non-sistematice, va fi inevitabil să nu ajungă până la urmă şi la antropozofie, mai precis la întâiul ei stătător, George Steiner. Dar să nu se aştepte cititorul la o istorie scorţoasă, încheiată la patru ace, a antropozofiei; departe de autor aşa ceva: ca să glumesc în spiritul lui şi să-i parafrazez un titlu, cartea aceasta e mai degrabă o „antropozofie pentru copii”, nişte copii educaţi, desigur, în stare să priceapă încă din prima pagină a Cuvântului înainte ce este, cum funcţionează, cum se „întrupează” principiul antropic: „La începutul veacului al XX-lea apărea, la sînul filozofiei, o practică nouă a gîndirii, una care pretindea că a găsit accesul la lucrurile şi la trăirile însele, luînd de pe lumina intimităţii lor vălul unei discursivităţi încremenite în  propriul ei proiect. Şi-a spus fenomenologie această nouă practică şi, prin Heidegger, şi-a câştigat o binemeritată glorie”. Însă – continuă eseistul – „adevărata fenomenologie s-a născut în acelaşi timp şi această naştere nu s-a petrecut la sînul filozofiei. Accesul la lucrurile însele şi la fenomenul originar al trăirii, noua unificare a vieţii cu gândirea s-a petrecut la sînul teologiei şi al teozofiei. Era o metodă personală, dar repetabilă în orice alt laborator de gîndire. Numele ei: antroposofia”.
Lucrurile fiind, cel puţin în acest prim punct, lămurite, volumul este o demonstraţie sui-generis a modului cum poate fi detectat „ŕ rebours” principiul antropic, cum pot fi întrezărite urmele, dârele antropozofiei în istoria spiritului uman şi, în plus şi poate mai important, cum s-au manifestat diversele ei ocultări în teozofie, în filozofia „clasică”, în evoluţia creştinismului ş.a.m.d. Titlurile capitolelor ne îndrumă în această perpetuă căutare, de o capacitate şi o vervă asociative ieşite din comun: Întruparea lui Hristos, Literatura Graalului, Mormântul euharistic, Căderea şi Învierea, Suprasensibilul matematicii, Eterul vieţii, Scara lui Iacob, Misteriile răului etc., etc. Mărturisesc cu sinceritate că, nu o dată, mi-a fost dificil să urmez toate demonstraţiile autorului, care seamănă pe alocuri cu nişte focuri de artificii izbucnind aproape concomitent din mai multe părţi şi cărora, drept consecinţă, e greu să le urmăreşti traiectoria.
Dar spectacolul în sine e fascinant.
Cartea se încheie cu o splendidă rugăciune, nu ştiu cât de antropoSofică în esenţa ei, dar pe care înclin să cred c-ar fi putut-o murmura şi madame Blavatsky. Invit şi cititorul s-o parcurgă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul