Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Delia şi Doris sau O fată care se crede foarte frumoasă

        Mircea Ghiţulescu


Cel mai generos, mai adevărat şi justiţiar text despre „prostituate“ l-am citit cāndva īn singurul roman al poetului austriac Rainer Maria Rilke, Īnsemnările lui Malte Laurids Brigge. Īl evoc pentru că este scris īn germană şi pentru că seamănă cu Fata de mătase artificială de Irmgard Keun, de la Teatrul de Comedie. Este, şi acesta, ca şi romanul citat al lui Rilke, un jurnal, dar un text reformator şi tandru incomod pentru mentalitatea asupra a ceea ce numim femeia uşoară. Doris, interpretată (e prea puţin spus) de actriţa Delia Nartea, nu este chiar o prostituată, dar iubeşte bărbaţii şi vrea să aibă şi un ce profit. Fata de mătase artificială, tradus din limba germană (după dramatizarea lui Gottfried Greif­fenhagen) de Victor Scoradeţ, a prins o viaţă bogată la Teatrul de Comedie datorită Deliei Nartea, asistată cu austeritate de regizorul Vlad Massaci. Textul (scris prin anii ’30) pare un ideal al armoniei dintre adevăr şi literatură. Nu există nici o prăpastie, ca astăzi, īntre sex şi exprimarea literară, de aceea piesa se şi numeşte Fata de mătase artificială şi nu Viaţa mea sexuală, deşi e cam acelaşi lucru.


Nu ştim prea bine cine a fost doamna Keun, celebră la vremea ei prin cāteva romane care s-au transformat īn filme, dar s-ar putea să fie eroina propriului jurnal, ca şi īnaintaşul său Rilke. Sunt foarte interesante aceste jurnale transpuse scenic, abia dramatizate, de regulă monodrame (am o experienţă recentă la fel de marcantă cu Fitness de belgianul Jacques De Decker, jucată de Mihaela Teleoacă la Ambasada Belgiei, sub privirea severă a lui Mihai Bisericanu), pentru că transmit experienţe trăite nu pentru toţi spectatorii prezenţi, ci, s-ar zice, numai pentru tine. Or, a vorbi cineva numai pentru tine este culmea satisfacţiei. Au un aer confidenţial care te feresc de intenţia literară, deşi aceasta nu lipseşte. Dimpotrivă, avem de-a face cu o frumoasă literatură vorbită, plină de capcane şi mistere ale vorbirii, cu lumini şi umbre, niciodată cu vorbe pe şleau care nu te mai lasă să ghiceşti nimic.


Important este că Delia Nartea interpretează un imn al femeii autonome ce seamănă a frivolitate, dar reuşeşte (contopită cu textul) să o scoată de sub semnul oroarei pentru a pune accentul pe inteligenţă, umor şi poezie. Umorul este calitatea ce salvează romanul de sub zodia moralei, dar şi spectacolul.


Cānd, īn final, apare Alexandru Conovaru īn rolul iubirii eterne, impresia e că ieşi din vis, dar el cu ochelarii săi cu multe dioptrii te păstrează acolo. Delia Nartea va cānta pe tot parcursul spectacolului libertatea femeii a cărei dem­nitate nu stă īn sex, cum s-ar crede, ci īn minte. Este (şi poţi urmări, nu īn plan real, ci mental) o simpatie a actriţei pentru personajul pe care īl interpretează, dar nu prin identitate, ci prin contopire Delia pare Doris şi Doris pare Delia pentru că se īntālnesc atāt de rar. Īn decorul auster din Sala Studio a Teatrului de Comedie, epurat de toate detaliile romaneşti posibile, cu o singură uşă oarbă ce rezolvă toate intrările şi ieşirile şi cu un mic stroboscop īn final care aruncă raze de lună spre spectatori, poate chiar acelea pentru care Doris simţea că este o femeie frumoasă. Frumoasă sau īnfrumu-seţată de creaţie, Delia Nartea are reacţii exacte, replici amare cu sine īnsăşi, cum se cuvine īntr-o monodramă.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul