Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

198 de romane în 198 de pagini (fără a mai socoti coperţile)

        Gabriel Rusu

   ...Aceasta este prima constatare, care mi s-a impus cu ingenuitatea evidenţei, după ce am terminat de citit Români deja deştepţi (Casa de Editură Media On, 2007) de Dănuţ Ungureanu, carte ce adună într-un „snop“ bine legat de texte dense frânturi din realitatea personală şi actuală a conaţionalilor noştri. Mă simt obligat să recurg la un paradox: tocmai pentru că este personală, realitatea asta devine colectivă şi publică; iar în ceea ce priveşte actualitatea ei, aceasta ţine de azi, fireşte, şi dintotdeauna. Dănuţ Ungureanu pune în pagină, în fiecare dintre cele 198 de pagini ale cărţii, întâmplări, personaje şi comentarii la adresa acestora, comentarii mai mult sau mai puţin... subliminale. Întâmplările sunt rupte din sfânta banalitate, personajele sunt împrumutate din liniştitoarea normalitate, comentariile sunt, la întâia citire, trase la xerox după cele dintr-un oricând posibil tratat despre taclaua lipsită de importanţă. Numai că, la o a doua citire la care apelezi chiar pe măsură ce te apropii de finalul unui text ori al altuia, îţi dai seama că ai în faţă un fals tratat de tacla. Ca în basme, vorba-ca-să-treacă-timpul se răsuceşte pe călcâie şi se transformă în opinie cu bătaie lungă despre cele lumeşti. Iar întâmplările se metamorfozează în fapte de viaţă şi personajele în destine. Dănuţ Ungureanu a scris proze şi roman SF, a făcut gazetărie în linia întâi, a practicat scenariul liliputan de televiziune, spre un exemplu cu Grupul Vouă. A ajuns să stăpânească de minune secretele de construcţie care fac din textul scurt un rival redutabil al romanului-fluviu. Din câteva tuşe narative trimite la epică, din câteva gesturi furate cu coada ochiului de la personaje „no name“ creionează identităţi, din câteva cuvinte răsucite retoric încheie textul cu o poantă în dulcele stil britanic şi astfel nu îl sfârşeşte (textul), ci îl aruncă spre continuare în spaţiul virtual al imaginaţiei tale. Aşa că ţi se dă, ba chiar ţi se „impune“, libertatea de a mări fiecare relatare scurtisimă, care nu depăşeşte o pagină de carte, la dimensiunile fantazate respectabil ale unui roman. Iată o prezentare programatică a „biografiei“ acestei cărţi: „Luna trecută mă hotărâsem să scriu o mare carte. O asemenea decizie e foarte greu de luat în viaţă, cel puţin când o iei prima oară. (...) N-aveam nici un subiect în cap, dar niciodată nu era o problemă. Citisem undeva că dacă vrei să faci ceva, principalul este să stabileşti când, nu cum. Subconştientul o să găsească singur cele mai bune căi pentru atingerea ţelului. (...) Am lăsat deci subiectul marii cărţi în sarcina subconştientului. (...) Habar n-am ce s-a întâmplat. Ori că subconştientul ăsta era cam puturos, ori că n-am ştiut să-l cointeresez, ori că pur şi simplu avea altceva mai bun de făcut, după vreo cinci zile, când să mă apuc de marea carte, tot n-aveam un subiect. L-am dat naibii de subconştient. O să fie o mare carte despre oameni şi viaţă. Auzind asta, toţi cunoscuţii din cartier au năvălit să-mi povestească vieţile lor. (...) Din păcate m-am lăsat prins de unele dintre povestiri şi am uitat să-mi notez“ (Marea carte vine). Finalul este o glumă a autorului, desigur. El nu a uitat să-şi noteze/inventeze nimic din ceea ce l-a interesat. A privit, a auzit, a zâmbit. Şi ne face şi pe noi să zâmbim...


   ... Aceasta este a doua constatare în raport cu Români deja deştepţi, şi anume că toate cele 198 de pagini mustesc de umor inteligent (exprimarea îmi pare oleacă redundantă, dar repetiţia este bună). Tocmai de aceea titlul prezentei însemnări de lectură aminteşte de onorabilul Jerome K. Jerome. Iar în amintirile mele livreşti se dezmorţeşte memorabilul Haşek. Prozele superconcise ale lui Dănuţ Ungureanu au în comun cu scrierile celor doi o anume manieră de a privi viaţa fără ranchiună. Cele repro­babile sunt numite ca atare, însă micimile omeneşti nu sunt ghilotinate mânios şi sângeros în piaţa publică, sunt doar arătate cu degetul spre hazul general. Lui Dănuţ Ungureanu îi repugnă postura inchizitorială încrâncenată, propagandistica ardere pe rug a păcătoşilor, el optează pentru toleranţa degustătorului de carnavaluri unde maştile se amestecă: „«Ştiu eu ce ne trebuie nouă, (...) un turist sănătos, cu o origine sănătoasă». Îmi explică planul lui, între două ţoiuri de ţuică. La modul general, sunt de acord. În fiecare an am cunoscut cel puţin doi-trei străini. Discuţiile cu ei reluau obsesiv propoziţiile: «Aveţi o ţară minunată. (...) Bucătăria românească este minunată. (...) Noi, vesticii, în vâltoarea civilizaţiei am pierdut de mult gustul unei ulcele de lapte proaspăt». (...) Vecinul scoate banii din saltea şi cumpără o mândre­ţe de văcuţă, Eclipsa. Dregem gardul cu doi-trei fuştei, scoatem o masă în curte. Vecinul mătură cu palma gărgăriţele din sacul cu mălai şi face câteva zeci de mămăligi. (...) După o mie de telefoane, vine hoarda de turişti. Sunt trei pensionari belgieni. «Ce ţară minunată!» zice cel mai vârstnic dintre ei, privind cam cu teamă la cârdul de gâşte care se apropie sâsâind. Vecinul le aduce câteva din mămăligile rămase. Cu celelalte am îndopat purceii timp de o lună. La vederea mămăligilor, purceii o tulesc guiţând înspăimântaţi. Vecinul o ia şi el la fugă după Eclipsa, care nu se mai lasă exploatată, de la o vreme, nici măcar cu un mililitru de lapte. Începe ploaia. «Minunat!» exclamă cei trei, spărgând mămăligile cu o săpăligă pe care au găsit-o în dosul cabinei pe uşa căreia vecinul a scris cu var «Country toilette». Eclipsa revine exasperată şi răstoarnă masa. Plouă. Ne refugiem cu toţii pe prispă. «Minunat!» repetă hoarda de turişti străini. «La noapte o să vină şi Dracula?»“ (Turism rural). Dănuţ Ungureanu nu râde şi nu provoacă un râs, acuzator şi răzbunător. Umorul lui este de sorginte oarecum solară. De fapt, preferă zâmbetul, care se află mult mai mult în vecinătatea subtilităţii şi, prin efectul de ecou controlat, a gravităţii...

   ... Aceasta este a treia constatare în ceea ce priveşte Români deja deştepţi, că incompatibilitatea dintre aparenţă şi esenţă, absurdul deci, ne înveseleşte uneori prin apariţia „caraghiosului“, dar alteori ne întristează uşor pentru că ne face să intuim/trăim temeri existenţiale: „La început a mâncat o literă. (...) A luat o palmă după ceafă şi a fost obligat să rupă foaia din maculator. (...) Nimeni n-a făcut legătura cu un episod ase­mă­nător, care se petrecuse la mii de kilometri distanţă, într-o şcoală din America. Un şcolar, neatent ca şi ăsta despre care vorbim, în loc să mă­nânce o literă, a pus una în plus. (...) Cu vremea, băiatul care mâncase o literă a început să mănânce cuvinte. Ăstimp, pe cealaltă parte a globului,  nici celălalt nu se lăsa mai prejos. Ăsta mânca, ălălalt adăuga. (...) Pentru că lucrurile scăpaseră de sub control, nu le mai trăgeau palme după ceafă, nici foile din maculator nu le mai rupeau. (...) S-a întâmplat că al nostru a mâncat fraze întregi, capitole, romane, iar celălalt tocmai invers. Părea că vor ajunge totuşi la o limită. Nu mai aveau ce mânca, nu mai aveau ce adăuga. Apoi, într-o zi, al nostru a mâncat, din neatenţie, o oră din viaţă. Şi a doua zi, o zi“ (O lume de mâncăcioşi). Pe distanţa unei fraze, Dănuţ Ungureanu schim­bă brusc polarităţile, contrazice obişnuinţa în raport cu orizontul de aşteptare şi face zâmbetul să fie a mirare meditativă.                                                                 
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul