Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Basme, snoave, parodii

        Felix Nicolau


Întâmplări la marginea lumii, romanul lui Cosmin Perţa, apărut la Cartea Românească în 2007, subintitulat Aventurile lui Axinte Abramovici Papadopulos în pustie, e o carte de pseudo-fantasy, aşa cum nu prea s-au mai scris în literele româneşti. Şi consideraţiile nucleare de pe coperta a patra („Un roman fulminant, o poveste care te ţine cu sufletul la gură de la început până la sfârşit” – Elfish times – revista elfilor de pretutindeni), fantasmagorice, amuzante şi impertinente sugerează tratarea bufă a unui gen „serios”. Dintru început o să spun că subiectul cărţii este literatura. Noua generaţie de scriitori, oricât de departe de optzecişti ar vrea să sară, se mişcă în interiorul aceloraşi frontiere. Indiferent dacă se zboară călare pe mătură, dacă se omoară iepuri cu scuipatul sau dacă au loc competiţii între vrăjitori, miezul evenimentelor este literatura. Un pseudo-metaroman, aşadar, în care, dincolo de vălul peripeţiilor, se pun, la modul zurliu, probleme de teorie literară. Picaroul de altădată ţine acum discursuri şi compune manifeste literare. Astfel, Manifestul dur şi sentimental al noii literaturi semnat de Ruruk şi bunul său prieten Axinte este întemeiat, va de soi, pe o sticlă de vodcă. Cele două manifeste sunt, de fapt, o paranghelie în care se pomeneşte de „adevărata literatură” (care-o fi aia? dacă tot suntem obsedaţi de ea), de Mama-bătrână şi de adevărata dragoste, cea necondiţionată (pe care, ştim, o invocă des literaţii şi femeile răsfăţate). Femeile vrăjitoare au şi ele ca pasiune literatura – a naibii coincidenţă! Păi, până la urmă, autorul este un optimist, chiar dacă o lume alcătuită din astfel de oameni ar fi plină de bârfe, topuri şi snobisme. Da, dar discuţiile ar fi interesante... Mă întreb cui se adresează acest „roman”. Copiilor, cam o pagină din zece, literaţilor, care vor întotdeauna ceva mai substanţial?


Începutul volumului este podidit de detalii: „Şi iarăşi visul acela o trezi din somn. O apă mare şi neagră, plină de peşti străvezii, gelatinoşi, plutind la suprafaţă, iar ea, călcând printre ei şi înaintând liniştită tot mai în larg, tot mai departe, cu balele gelatinoase ale peştilor străvezii lipite de fusta-clopot, albă-albă, care începea să semene tot mai mult cu o meduză uriaşă având un cap negru în mijlocul ei, liniştit, fără lacrimi şi fără vedere”. Onirismul impune astfel de deliruri descriptive e un risc pe care şi-l asumă.


Protagonistul, Axinte, are o meserie cu-minte, e merceolog. El măsoară, dibuie, apreciază, ce mai, e raisonneur. Ce m-a susţinut în lectura cărţii este luciditatea degajată, ironia bonomă şi distantă, plus fantezia. Multe situaţii sunt pastişe după întâmplări arhetipale ale basmului. Bunăoară: „Cel mai mult i-a plăcut Fatimei o discuţie lungă cu un calmar uriaş pe care l-a întâlnit pe o stâncă unde stătea şi se smiorcăia cu lacrimi de calmar uriaş”. Naivitatea aceasta pretenţioasă, repetitivă îl prinde foarte bine pe scriitor şi mai dă jos din încărcătura aluzivă a poveştii. În aceeaşi linie vin întrebări ca „unde s-a mai văzut plesiozaur care să nu apară în vis?”. Până şi ilustraţiile lui Vlad Fischer (ce păcat că doar coperta este colorată!), amintind oarecum naivităţile lui Ivan Generalič, pledează tot pentru o abordare jucăuş-demitizantă a băsmuirii. Şi totuşi, să nu uităm că basmul presupune invenţie, fabulaţie într-un cadru economicos – fiecare cuvânt fiind folosit cu un scop precis, rezultat al şlefuirii de generaţii. În loc ca la bacalaureat să li se ceară absolvenţilor să comenteze pasaje de critică literară, ar fi tare bine dacă s-ar pune accentul pe esenţializarea mesajului scris. Probabil aşa viitorii părinţi ai constituţiei nu s-ar mai juca de-a conjuncţiile care fac o lege dublu interpretabilă.


Ştiu că Victor Cubleşan, într-o cronică, s-a arătat foarte sceptic privitor la calităţile de prozator ale autorului. Eu o să vin cu o părere opusă. Nu că mi-ar displăcea poetul, dar poezia tinde să devină atât de tranzitivă şi de literală (şi pe bună dreptate), încât e de aşteptat să regăsim printre poeţii viitorului imediat firi lucide, intrepide, reci şi critic-sceptice, puţin ataşate de ideea de literatură. Or, Cosmin Perţa este un tip sensibil, absorbit total în sfera literară. În roman, însă, în pofida ezitărilor care ţin de viteza condeiului, de palpitul intrigii şi de anumite formulări obositoare, îi prevăd un viitor mai spectaculos. De ce? Pentru că este un scriitor cu o bună stăpânire a limbii, inclusiv a zonelor lexicale arhaice, cu un subtil simţ al umorului şi cu imaginaţie – ceea ce iarăşi este rar în peisajul literelor noastre.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul