Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Recitind 11 Elegii

        

Recitesc 11 Elegii, într-o frumoasă ediție omagială scoasă de Editura Tracus Arte, cu ilustrațiile lui Mircia Dumitrescu, și având menirea să marcheze optzeci de ani de la nașterea lui Nichita Stănescu. Cartea, în jurul căreia s-a dat „o adevărată bătălie a modernității” (Alexandru Condeescu), a apărut, cum se știe, în ediție princeps, în 1966, la Editura Tineretului, când autorul ei avea 33 de ani. Publicarea s-a produs la începutul scurtului interval de „liberalizare” a regimului totalitar din anii ’60 (la un an după instalarea ceaușismului), dar frica de cenzură și-a făcut totuși datoria, Elegia oului, a noua fiind eliminată din sumarul volumului. Pagini impresionante de comentariu critic, pro și contra, s-au adunat în jurul acestei cărți (numărând 84 de pagini la întâia tipărire), care rămâne, orice s-ar spune, o piatră de hotar pentru limbajul poetic contemporan. Culegerea lui Nichita Stănescu readuce demnitatea intelectuală a poeziei în lirica românească după anii de barbarie și deșert spiritual din „obsedantul deceniu” al rătăcirilor proletcultiste. 
În acest sens, cum scrie și Eugen Simion,11 Elegii, pe care unii  mărturisesc că nu le înțeleg deloc, reprezintă o dată în istoria poeziei postbelice”. Este, din perspectiva lui Nicolae Manolescu, din Istoria critică a literaturii române, „probabil volumul cel mai original al autorului”, acela în care „poezia pură a neomodernismului atinge punctul cel mai înalt”. Poemele sunt însă dificile, fără discuție, pe alocuri chiar rău obscure, desfășurând în asemenea cazuri, cum zice Manolescu, o „reflecție sofisticată și uscată”. Nichita Stănescu, trebuie spus, introduce în poezia postbelică, pe lângă inovații superbe, de viziune și limbaj, și un prestigiu al incomprehensibilului. La rândul său, Eugen Simion vorbește despre elegii ca fiind „fragmente dintr-un poem vast, neîncheiat, reluat și completat periodic”. Autorul Scriitorilor români de azi sugerează faptul că „punctul de plecare” al poemelor ar fi unul de natură intimă, existențială. Poetul ar încerca astfel să depășească, prin „meditație”, un accident biografic, să evadeze din subiectivitate „pentru a contempla subiectivitatea și condiția ei”. Concluzia e că poemele n-au notă afectivă, deși „pornesc dintr-o afectivitate rănită”.
Firește, elegiile lui Nichita Stănescu sunt departe de a putea fi considerate poeme ale „eului” personal, deși, cu excepția unui singur poem (Elegia a doua, getica), toate celelalte întrebuințează persoana întâi. Avem aici mai degrabă un „eu” al enunțării (cel care vorbește) decât un „eu” al enunțului (cel despre care se vorbește). Și cu toate acestea, în A șaptea elegie („Opțiunea la real”), întâlnim, surprinzător, poate una din cele mai profunde, mai dramatice confesiuni ale poetului despre ființa poeziei sale. Versurile ne înfățișează astfel un „eu” care iese din sine și se cheltuie pe sine, într-o riscantă, aventuroasă „criză de timp”, abandonând cu luciditate postura gravă, venerabilă pentru farmecul spontan, neîngrădit, pe care-l oferă spectacolul lumii: „Niciodată n-am să fiu sacru. Mult,/ prea mult am imaginația/ celorlalte forme concrete./ Și nici n-am vreme din pricina asta/ să mă gândesc/ la propria mea viață”.
Așadar, nu atât prin „idei”, cât prin această imaginație, a „formelor concrete”, adică a corpurilor, a lucrurilor, a substanțelor, a fluidelor, reale sau imaginare, se inventează Nichita Stănescu. Și tot aici, prioritar, ar trebui critica să-l discearnă pe poetul care-și propune să pipăie „nenăscutele priveliști”, evocând o „prezență” capabilă să le „zgârie” pe acestea „până la sânge”. Pentru că ideile se desenează în peisaje și viziuni, în reverii și fantasme, în dramaturgia obiectelor. Spiritualitatea cea mai pură, cum ne aduce aminte J.-P. Richard, își fixează calitatea în contextul elementelor sensibile. La Nichita Stănescu, poetul din elegii, dar nu numai de acolo, acestea pot fi destul de ușor numite și inventariate, printre ele figurând trupul, ochiul, lichidul sangvin și, în genere, întreaga reverie „anatomică”, formele geometrice (sfera, punctul, raza), apoi materialele simple, elementare, ale universului, precum pasărea, norul, fructul, frunza, animalul. 
Pe de altă parte, elegia, care pentru un Coleridge, de pildă, se definește nu atât prin conținut, dar ca „formă a poeziei potrivită pentru o minte reflexivă”, presupune exprimarea unor stări de tristețe, de îngândurare și melancolie, a unor meditații pricinuite de pierdere și absență. Sunt destul de multe momente de acest gen în poemele culegerii, unde, pe lângă protagonistul având misiunea de-a trece printr-o întreagă suită de aventuri și experiențe, mai cu seamă negative, în ce privește relațiile cu sine, cu lumea și obiectele ei, întâlnim și un „eu” nedeghizat, al tristeții pur și simplu. Îl găsim astfel într-un straniu apostrof, din A treia elegie, în care poetul se adresează unei „scurte tristeți”, asemuită unei insecte verzui, pentru ca, pe urmă, să invoce niște „blânde ouă, locuind un miez de meteor spart”. În treacăt fie spus, gama interpelărilor, la Nichita Stănescu, se arată nu numai extrem de extinsă, dar și extrem de curioasă, poetul invocând frecvent abstracțiuni sau entități personificate din cele mai diverse și mai neobișnuite. 
O altă ipostază a „eului” tristeții ar putea fi găsită într-una din cele mai misterioase secvențe din volum, secvență aproape trecută cu vederea de comentatori și care sugerează, contrar atmosferei din debutul poemului (Elegia a opta, hiperboreeana), o scenă de intimitate. Dar de o intimitate nedusă până la capăt, interzisă, cenzurată, sugrumată în sine însăși. Astfel, vocea feminină, din secvența de început, care-i vorbește protagonistului despre fuga împreună în Hiperboreea, în ținutul legendar al nordului extrem („La frig cu noi și la gheață!”), capătă, în al doilea paragraf, o prezență concretă, spațială, într-un interior pe care îl luminează, aprinzând „dintr-o dată” o lumină (care poate fi o lampă cu picior și abajur, ca o „pălărie roșie virginală”). Ea aruncă apoi o carte, „scrisă în cuneiforme”, așadar, greu, dacă nu imposibil de descifrat, lângă glezna protagonistului. Din paginile cărții se scutură „îngeri presați ca florile” sau „înnegriți de litere”, atât de subțiați, de mineralizați, încât par a fi prevăzuți cu „tăiș fioros”. Misiunea lor? Să urmărim înseși versurile, mai departe: „Ca să mă tai cu ei de privirile/ care fără să le-nvoiesc, mi-au crescut −/ când, togă virilă, tristețea mea aspră/ cu o fibulă de gheață mi-o prind”. Ne reține atenția aici nu numai imaginea în care „tristețea aspră” a eului e comparată cu o „togă virilă”, prinsă de trup cu o „fibulă de gheață”, dar și sugestia unei automutilări (castrări?) care ar elimina, tăindu-le, privirile ce-au „crescut” cu de la sine putere. 
În ce privește limbajul și dramaturgia ideatică a textelor din 11 Elegii, s-a insistat destul de mult asupra influenței lui Hegel, căruia i se dedică, de altfel, poemul Omul-fantă. Nimic nou sub soare, de vreme ce și purul Mallarmé îl descoperise, cu folos, pe filozoful „fenomenologiei spiritului”. Volumul lui Nichita Stănescu, în întregul său, are evident ambiția de a-și încorpora noțiuni și concepte filozofice. Și mai ales ambiția de a lăsa acest lucru, uneori, la vedere. Nu mai departe, în ultima elegie a culegerii, poetul invocă un „conținut mai mare decât forma”, salutând ivirea în preajmă a „cunoașterii de sine” sau a materiei care „se naște-n dureri din ea însăși”. Într-altă parte, se evocă sentențioas lecția hegeliană a „negativității”, cu scenariul ființei care se realizează prin non-ființă: „Pământul lui «a fi»/ își trage aerul din pământul/ lui «a nu fi»”. Interpretările cele mai rele și mai anoste ale elegiilor s-au produs tocmai pe fondul încercării de a depista și urmări în versurile poetului o coerență a ideilor mai mare decât aceea pe care o oferă poezia însăși. Or, la Nichita Stănescu al elegiilor, se întâmplă adesea, ca să-l parafrazăm pe Todorov comentându-l pe Rimbaud, să înțelegem bine ce se spune, dar să nu știm despre ce se vorbește. Luate însă în mare, „teme” hegeliene, precum procesul devenirii, ca amestec de ființă și neființă, conflictele antagonice, dualismele și dedublările, scindarea, lumea ca organism, posedă, în ele însele, germenii virtualității poetice, având capacitatea să învârtă cu spor roțile mari ale mecanismelor imaginației. În același timp, poate din Hegel, poate din sine însuși, Nichita Stănescu scoate lecția cea mai fecundă pentru a-și dura propriul univers imaginar, aceea a inversării perspectivelor. Stranietatea poemelor lui provine, în bună măsură, dintr-o asemenea perspectivă întoarsă. O putem citi în formulări simple, dar memorabile, care au devenit marca inconfundabilă a rostirii poetului, unde gramatica („schimb verdele pe galben și/ mă las pierit de toamnă”) sau biologia („Sentimentul unei aripi îmi curge-n spinare/ senzația de ochi își caută o orbită”) își dau peste cap reperele și semnificațiile. O astfel de perspectivă întoarsă, presupunând deopotrivă viziune și invenție, fantezie și limbaj, coordonează mai toate fascinațiile fizice și metafizice, mai toate vertijele, coșmarurile, obsesiile și tensiunile interioare care se întrupează în substanță lirică și pe care le dramatizează cele 11 Elegii. 
O relectură a lor redescoperă realizările reușite și le poate verifica rezistența în timp. Astfel, în Elegia întâia, figurarea „înlăuntrului desăvârșit”, mărturisind totuși o anxietate irezistibilă (în termenii lui Harold Bloom) față de eminescianul punct cosmic de mișcare, „mult mai slab ca boaba spumii”, din Scrisoarea I, se dovedește aproape fără cusur. Metafora unicității, din versurile „Nu-l vestește nici o aură, nu-l/ urmează nici o coadă de cometă”, e însă în cap de listă în ce privește expresivitatea. În A treia elegie („Contemplare, criză de timp și iar contemplare”), cu totul remarcabil, prin forța sugestiei, este amestecul de trezie și coșmar metafizic din începutul poemului. Ochiul devine gol pe dinlăuntru, ca un tunel, privirea se face una cu privitorul și devine goală ca o țeavă de plumb, prin care călătorește albastrul, culoarea ochilor. Albastrul, la rându-i, devine gol în interior, ca o arteră fără sânge. Prin aceasta se văd, ca printr-un ochean, „peisajele curgătoare ale somnului”. Ideea, pe care e bine să n-o sistematizăm prea mult, ar fi că omul, conștiință de sine, și-ar putea pierde distanța față de obiecte, confundându-se cu acestea. Într-un alt loc din poem, privirea suge din noi, oamenii, ca o ventuză, dar ne înșală, pentru că lucrurile ne văd pe noi, și nu noi pe ele. Baudelaire nu spunea ceva cu totul diferit atunci când evoca omul trecând printr-o pădure de simboluri care-l observă cu „regards familiers”.
În universul imaginar al lui Nichita Stănescu, imaginile de alergare, de corp în mișcare sunt printre cele predilecte. Astfel, metafora cerboaicei care naște pe zăpadă, în vreme ce gonește urlând sub cerul negru și înghețat din Hiperboreea, rămâne de o extraordinară vivacitate. Poemul întreg e, de altfel, foarte frumos, printr-un onirism al ideii care se leagă de aceeași perspectivă inversată. În locul unei nașteri vii, așa cum naște cerboaica, se profilează un „destin de spor”, o înmulțire vegetală. La fel, dacă Hiperboreea e „zona mortală a maimarilor minții”, aceasta se arată, totodată, ca „loc al nașterilor de copii de piatră”. Așadar, un tărâm de gheață („iceberguri risipite sub cer străveziu”), puritate, sterilitate, față și revers („Hiperboreea, alb, negru,/ aur-argint,/ revelație, nerevelație, tristețe/ alergând și orbecăind”). Tot cu o imagine onirică se încheie poemul. Pe o sferă, cu „întunecimi ca munții”, stau păsări înfipte în ciocuri: berze cu ciocul în stâncă, vulturi imenși cu capul îngropat în pietre, o pasăre mai mare decât toate cu ciocul ca o osie albastră. Nici una din ele nu zboară, deși ni se spune că aici, pe această sferă, s-a îndeplinit „idealul de zbor”. Ceea ce ne-ar insufla ideea că idealul, perfecțiunea ar fi un soi de moarte.
În A șaptea elegie („Opțiunea la real”), se exprimă, printre altele, fascinația pentru zbor („Totul pentru zbor”), metaforă a verticalității și imponderabilității, conotând deopotrivă mișcarea liberă. Și totuși, s-o spunem încă o dată, păsările din 11 Elegii nu zboară. Într-un loc, un „fluviu de păsări murind” se revarsă într-o mare înghețată, într-altul, întâlnim imaginea de profundă tristețe a eșecului, a neîmplinirii. Un „pui de pasăre respins de zbor” străbate ou după ou, într-o naștere fără sfârșit. Motiv de a cădea pe gânduri, motiv de a reciti cartea-emblemă a lui Nichita Stănescu. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul