Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Paradoxurile domnului GELU NEGREA: PRO NENEA IANCU ÎN ANTI-CARAGIALE

        Dinu Grigorescu

Racordul lui Caragiale la decorul citadin demonstrează
fu­ziunea lui cu mediul. Un satiric care se respectă nici nu poate proceda
altfel. În momentul trăirii prezentului, descoperi că această oglindire a
instantului poate duce la gânduri negre. Unora li se pare derizoriu instantul.
Lumea personajelor caragialiene este lumea României pur şi simplu. O lume
originală, balcanică, ponto-carpatică. Şi cum Occidentul dintotdeauna ne
priveşte de sus, de la înălţimea vechimii civilizaţiei sale (economice, apoi
culturale) face ca realităţile lumilor europene emergente să fie privite,
analizate cu superioritate. Mai recent, şi satirele lui Mungiu, premiate la
Cannes, dovedesc că premiul se acordă indubitabil artisticului; şi deloc
întâmplător politicului − este imaginea negativă, percepţia negativă a
realităţii româneşti, care devine fapt artistic pozitiv. Cu alte cuvinte: cu
cât sunteţi mai urâţi, cu atât sunteţi mai interesanţi. Re­gio­nalizarea
culturilor e dominată tot de sentimentul tiraniei opiniei celui mai tare.



Caragiale e prea puţin mondial. El e al nostru, cum e Ponta
premier şi Băsescu preşedinte. Nu e nici Merkel, nici Pompi­dou. Triburi
locale. De aici pornesc multe opere de valoare, în toate domeniile culturii
dominate de cuvânt. Cu muzica, cu pictura, limbaje universale, situaţia se
modifică, deşi marea galerie de pictori români (Grigorescu all-inclusiv),
nefiind la marea Curte, sunt consideraţi doar ca nişte genii locale −
im­presionişti second-hand. Drama culturii noastre. La fel şi Caragiale.
Promovat de comunişti, supralicitat de ei ca simbol al protestului
anti-burghezie, beneficiind de o tornadă de me­diatizări, Nenea Iancu ne-a fost
retrocedat şi iată-l sanctificat.



Într-un anumit fel, satiric, Caragiale nu mai e azi un
pericol. El nu se leagă de preşedintele CSM, de preşedintele Sena­tului, de
magnatul petrolului, de făcut cadou OMV etc., nu se lipeşte redundant de nimeni
dintre gangsterii actuali. El se leagă de vip-urile trecute. Este evident că
vip-urile actuale, deşi sunt din ADN-ul lumii lui Caragiale, prezintă enorme
diferenţieri, evoluţii, inclusiv în arta ticăloşiei.



În plin an şi elan de aniversări, cu artificii, cu
cheltuieli, au fost efectuate noi analize ale operei marelui spirit satiric, cu
sângele rece critic şi cu căldura adoraţiei caragialiene.



 



PARADOXUL ANALITIC ȘI SINTETIC ESTE REȘEDINȚA LITERARĂ A
DLUI GELU NEGREA, CEA PREDILECTĂ



Domnia-sa îl iubeşte pe Caragiale. Cu intensitatea de foc a
spiritului său arzător, contrapunctic, se distanţează cosmic de cei care l-au
urecheat pe Caragiale în vremea lui, aroganţii, detractorii şi amatorii cu aere
de Profeţi. Şi nu puţini au fost cei care nu s-au sfiit să-i dea cinicului
peste nas cu „multiplele-i defecte” pe care el le avea din belşug, căci oameni
suntem. Acum ni se par atitudini absurde, nedrepte, hilare, răutăcioase,
viclene, oribile, predicţii ale scurtei eternităţi ale longevivului nostru
clasic. Dumitru Sturza l-a ras scurt, aristocratic, manipulând în stilul
precomunist juriul celor 19 semizei subordonaţi lui, capriciilor lui, ordinelor
lui, ca să voteze anti-Cara­giale. Şi nu e scutit de oportunism nici verticalul
Hasdeu, ademenit cu o editare versus abdicare de la principii.



De la jumătăţile de adoraţie la jumătatea de pagină alocată
de Călinescu teatrului lui Caragiale nu e un drum foarte lung al marilor
inteligenţe, care nu văd dincolo de ce pot ei să vadă, să aprecieze. De
gustibus non est disputandum.



Azi, dl Negrea demonstrează, vindecă miopia vizavi de
reducţia lui Caragiale, cu alte cuvinte face dreptate unei mari opere româneşti
şi universale nu din convingere patriotică exacerbată, ci din relecturarea la
microscop a faunei analizate, ca şi cum ar pune cipuri la urechea personajelor,
pentru a le urmări detectivistic, şi realizează vehement, elegant şi editorial
adevărate „romane critice fluviu”, premiate de Academie şi de Uniunea
Scriitorilor, instituţii mult mai pe fază acum decât erau altădată. Ce îngustă
e uneori viziunea contemporanilor, cantonaţi în patimi lumeşti, amoruri
exclusiviste cărturăreşti, ca să-şi permită să-i expedieze pe Caragiale, pe
Macedonski şi pe alţii la plimbare în posturi umilitoare!



Ce palpitante sunt zilele farselor noastre, de referendum,
de puci, acţiuni care, judecând cu sinceritate, au fost până la urmă oneste
bibere! faţă de lovitura de palat finalizată la faimosul 11 fevruarie. E opera
omnia a destinului unui pucist: maiorul Lecca, un fund gol la propriu,
consilier voievodal însărcinat nu cu învăţământul românesc, ci chiar cu
securitatea Domnito­rului. Dezbrăcat total de caracter după ce Vodă îi
cumpărase şi haine, şi cizme noi, trădător abject, e promovat ministrul
Apă­rării Naţionale, vorbeşte Caragiale despre acest caz. Nu satirizează el
mârşăvia personajelor reale dintr-un regim curat cons­tituţional? Nu! Satira se
opreşte la un nenorocit de prefect, la un sclerozat baron local şi la bietul
Pristanda. La vârfurile unui judeţ. Şi tot e făcut harcea-parcea în epocă. În
epoca personajelor lui Caragiale. Şi m-am gândit, iată că şi imaculatul Cuza a
fost ales domn cu încălcarea flagrantă a directivelor europene-otomane care, la
data joncţiunii micilor, în fond, principate dunărene, nu avuseseră în vedere
că poate avea succes un viciu de procedură electivă de care s-au agăţat
politicienii. Caragiale le zice undeva: „Suntem o rasă proastă”. (Apoi o drege:
„Suntem needucaţi”. OK!)



La panteonul naţional, una din aleile geniului a căpătat
numele lui Mateiu Caragiale, tatăl său rămânând în umbra lui Eminescu. Mereu
poeţii au fost şi sunt mai aplaudaţi decât mai adulaţii dramaturgi. Orgoliosul
Sturza, trofeu al României de calitate, fost prim-ministru al regatului, cum se
semnează domnia-sa la cimitir!, e numai vecin locativ cu hulitul şi plesnitul
Caragiale, care trăieşte în postumitate mai abitir decât în a lui actualitate
şi se sărbătoreşte în draci. An de an. Nu ajunge cenuşa şemineurilor de lux ale
miliardarilor României care se încălzesc cu lemn (de fag) ca să fie turnată în
capul detractorilor, orbi intelectuali, surzi la şoaptele nemuririi, dar pe cai
mari întotdeauna, în timpul exerciţiului funcţiilor dumnealor. Se practica şi
atunci, în zorii democraţiei, după secole de dictatură medievală, tribalitatea,
înlăturarea valorilor pe criterii de avere, relaţii şi nomenclatură, simpatii
politice. Nici Maiorescu nu era un sfânt, nici Kogălniceanu onestul oneştilor.
(Bine că n-a pretins un Premiu Nobel pentru Caragiale, deşi, ca emigrant la
Berlin, el ar fi avut şanse la nominalizare.) Am aflat recent că niciunul din
urmaşii urmaşilor colocatarilor germani, mândrii lectori ai lui Goethe, nu ştie
că la adresa din strada Sapienţei berlineze, pe un anume palier, a locuit şi
şi-a trăit ultimii ani, din nu foarte lunga viaţă, un dramaturg român: I.L.
Caragiale. Nici o placă memorială acolo. Primăria Capitalei României poate
realiza un parteneriat nomenclatural cu Primăria Berlinului, căci noi ştim
parcă mai bine să fim săritori şi slugarnici cu străinii, să omagiem valorile
internaţionale în propria noastră cotineaţă.



Dl Gelu Negrea, distins filolog, din specia rarisimului
cultural, printr-un efort de analiză şi sinteză, şi de interpretare şi
valorificare uluitoare a „surselor”, realizează cu volumul Anti-Caragiale o
lucrare de-a dreptul fabuloasă, unică, irepetabilă, necenzurabilă,
incontestabilă, o prelungire analitică a altei capo­dopere − Dicţionarul
subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale. Numărate bob cu bob, ca banii lui
Hagi Tudose în taina scriitorului, personajele caragialiene ni se dezvăluie sub
lupa lui Negrea, într-o apoteoză de lumini, trăiri intense, fiinţe scoase la
lumină ca oastea soldaţilor de teracotă a Chinei, cu trăsăturile intacte. Peste
1.400 de figuri româneşti sculptate în marmura tiparului. Să iei la puricat
biografia personajelor lui Caragiale, mai abitir ca la serviciul de cadre sau
în birourile Serviciului Român de Informaţii, e o întreprindere formidabilă.
Din dicţionar aveam catalogarea inşilor în ordine de La­rousse, alfabetică, dar
descrierea psihologică întrece toate aşteptările etimologilor literari.
Vivacea, locvacea şi tenacea lume caragialiană, lume politică, mioritică, de berari,
de Mitici de cartier, amploiaţi, soacre, mame, matrimonial divorţate, fi­guri
urbane, dar şi rurale, pelerini din Bucureşti până la Sinaia, figuri care
poartă masca Ploieştiului, hazul enorm al Mizilului (fief mare electoral în
zilele alegerilor noastre), lumea cucoanelor, lumea profesorilor, lumea lui Goe
şi a lui Bubico, lumea CFR, lumea ETC., capătă prin condeiul (calculatorul)
dlui Gelu Negrea o viaţă nouă, citită de autor la microscop. (Tot ca o
răzbunare faţă de lecturile la lunetă, ale unor astronomi literari.)



 



EFORTUL ESEISTIC GIGANTIC E CA O PLANETĂ PARALELĂ CARE
ORBITEAZĂ SOARELE SATIRIC - CARAGIALE



Dacă nu ar fi fost schiţele, tele­gramele, scrisorile,
telegraful, toate aceste modalităţi de comunicare cu mult anterioare
internetului, am fi ştiut azi mult mai puţin despre lumea de la finele
blândului secol 19 şi începutul urâtului secol 20. Cara­giale şi Gogol sunt
gemeni. Dan­danache e un fel de revizor autentic, în timp ce Revizorul e un
Mitică – Alioşa. Cucoanele seamănă. Primarii, nu mai vorbim. Numai folclorul
diferă.



Of!, of!, of! Am şi eu of-urile mele. Astrologii mei, când
eram rugat în genunchi să-mi dau doctoratul şi când pregătisem şi tema tezei −
Administraţia românească în Opera lui Caragiale, micile treburi curente în
beneficiul persoanelor din ambientul meu birocratic, m-au agresat barbar şi
nici eu n-am avut orgoliul, ratând astfel prilejul magic de a fi „dottore”.
M-am cantonat numai în comedii.



Dl Negrea, în Anti-Caragiale, face un lucru senzaţional,
analiza documentelor, scrisorilor, discursurilor, recursurilor din opera lui
Caragiale, notiţelor, fiţuicilor... Nu-i scapă nici un rând scris din scrisori,
telegrame, stenogramele acelui timp necomputerizat. Analiza pe documente e
formidabilă. Aici nu mai e vorba de „radiografie”, se face un RMN al comediilor
în care sunt vizibile clemele care fac legătura dintre scene, dintre situaţii,
dintre personaje. O lume aiuritoare de hârtii oficiale, neoficiale stă în
spatele babilonului satiric. Zoe şi prefectul se dau de ceasul morţii onorabilităţii
care îi şi păştea la publicarea epistolei în Răcnetul bârfelor din Carpaţi! O
banală aparentă propoziţiune dintr-o depeşă curentă a Palatului Victoria
secolului 19, decodificată de dl Negrea, ne relevă ce nu observasem, că
prefectul era prost văzut la Bucureşti de Ministerul Administraţiei Publice!
Noi îl citisem pe Tipătescu călare pe situaţie! Dar, de fapt, ghilotina se
sprijină de gâtul onor prefecturii. Zice dl Negrea: „...rămas singur în scenă
la un moment dat, Zaharia însuşi o trânteşte p-aia dreaptă: «...Nu face pentru
un prefect». Păi, nu prea face...”. În timp ce Fane Caţa­vencu are calităţile
unui bun prefect („straşnic prefect ar fi acesta” zice Pristanda, aruncând
priviri furişe de admiraţie către Caţavencu), dl Trahanache e văzut, pe bună
dreptate, ca „discipolul lui Machiavelli”. (Acesta are o mulţime de discipoli
în vremurile noastre, dacă nu cumva toţi sunt, sub o formă sau alta, discipolii
lui).



Foarte exact precizează criticul:



 



CARAGIALE TRASEAZĂ COORDONATELE, SPAȚIILE EMOȚIONALE ȘI DE
ATMOSFERĂ ALE PIESEI



Fragmentul citit din epistola fiului de la facultate al lui
Zaharia este edificator. Interesant ar fi să citim şi email-urile fiilor de
trahanachi actuali, aflaţi la masterate în Anglia şi Elveţia.



„Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa dumitale!” O replică
care sună cumplit de actual prilejuieşte autorului un eseu, din care rezultă
victime colaterale: „primăria e un nimic”. Aripile de albatros politic ale lui
Caţavencu sunt prea ample pentru dimensiunile terne ale acelui bicisnic orăşel
de provincie, iar aripile noastre prea scurte pentru a survola acest univers
literar, post-literar, anti-Caragiale şi pro-Nenea Iancu.



Eseuri în formă continuată, uneori subliniată, despre
descentralizare, despre perenitatea eternului feminin din politica
dâmboviţeană: Zoe! Oraşul de gogomani, nulităţile sunt şi senile, independenţii
dependenţi de micile lor interese ascunse. Nu se tranzacţionează licitaţii şi
autostrăzi, culoare rutiere sau aerogări, companii aeriene. Totul e jos, la
sol. România încă nemafiotizată. Având statutul de rezervă electorală a
Carpa­ţilor, dl Caţavencu e definit, în limbaj de cadre: nu-i lipseşte decât
arestarea politică mai mare decât cenzura din zidul lui Tipătescu. Arhetipurile
sunt materia primă a cărţii. Încurcăturile din comedii sunt nevăzute ca
blestemele. Trădarea! Iată alt subiect de analiză. Slugărnicia: „poftiţi, coane
Nicule”... Detectivismul ŕ la Sherlock Holmes şi Poirot e activitatea de baza a
eşalonului doi în care fruncea sunt Farfuridi şi Brânzovenescu, căutători
neobosiţi ai aurului dacic ascuns în intrigăria amoroasă. Perfect normal era ca
cei doi contracandidaţi fără şanse să fi fost trecuţi pe listă cum trec ai
noştri candidaţii brânzovescieni la poziţii neeligibile. Tragedia
ingratitudinii descoperită în jalnica prestaţie victorioasă a jalnicului
Dandanache e obiect de studiu minuţios în paginile cărţii. Corupţia, şantajul,
bătălia permanentă dintre aliaţi sunt astfel catalogate: „moleculele unei
structuri conservatoare şi independenţii − particule centrifuge, heraclidiene,
ce tind să submineze şi să reordoneze sistemul”. Da. Societatea românească e
reînviată de dl Negrea total. Se văd toate articulaţiile, fracturile, bubele şi
cangrenele. Păi cum să fie premiat Caragiale? Dacă se ocupa de Divertis, de
ezoterism, de fotbal, da, neicuşorule, nenea Iancu era vedetă!



De fapt, toată moştenirea ideologică, semantică, familistă,
politicianistă ce ne-a fost lăsată cu limbă de moarte şi de carte de excelenţa
sa dl Trahanache conţine numai trei cuvinte: „Ai puţintică răbdare!”. O
glumiţă? Nici vorbă! E premoniţia premoniţiilor! E de valoarea lui „a fi sau a
nu fi”. Domnilor şi doamnelor, domnişoarelor, stimate vechi şi noi generaţii,
avem răbdare să ieşim din criză, din marasm, din dictaturi, din războaie şi
revoluţii, din stagnare, din retrogradare, din păcate, din turbare, din tragic,
comic şi ridicol. Răbdarea naţiei românilor (până nu ne chinezim) nu are
limite, suntem calificaţi, răscalificaţi şi chiar campioni la Cupa Mondială a Răbdării,
până explodează mingea. De atâtea şuturi. Şi iar o luăm de la zero, cu
răbdările prăjite. Suntem o rasă Comică.



Cu nerăbdare citesc cartea dlui Gelu Negrea şi nu mă pot
dispensa de un creion cu mină neagră, asta pentru a nu mâzgăli cu cerneală frumuseţe
de volum.



Scuze! Nu sunt eu cel mai în măsură să fac critica
criticului, dar am capacitatea ludică necesară de a aplauda satira din satiră,
măiestria analizelor, pasiunea descifrărilor şi a decodărilor, stilul modern
utilizat de scriitor în traducerea mesajelor lui Caragiale, fie ele
administrative, de alcov politic, mesaje codificate valabile, din nefericire,
pentru o lume de duplicate.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul