Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

La aniversare. Daniel Corbu − 60

        Lucian Gruia

Viaţa noastră reprezintă, în ultimă instanţă, o cercetare gnoseologică despre noi înşine şi despre lume. Din acest motiv, Mircea Eliade considera că orice călătorie geografică se desfăşoară în interiorul nostru, iar Eminescu, după o zbatere de o viaţă năvalnică, îşi dorea ca Demiurgul să-i împlinească suprema dorinţă: „pe mine, mie redă-mă”.
Coborând de la generalitate spre concretizare, trebuie să cercetăm mai îndeaproape fenomenul cunoaşterii. În primă instanţă, aşa cum am observat, gnoseologia evoluează silogistic, prin cunoaşterea de sine – teza, cunoaşterea de lume – antiteza şi sinteza lor unitară (eul, parte a lumii).
Cunoaşterea de sine/introspecţia urmează, în principiu, o axă verticală, de la aparenţă spre esenţă, în timp ce cunoaşterea lumii obiective se revarsă, iniţial, pe orizontală, abordând varii domenii, apoi adâncindu-se spre abisuri.
Ca fapt primordial, cunoaşterea constituie principala dilemă biblică. Pentru Emil Cioran cunoaşterea a provocat alungarea omului din rai.
În Căderea în timp (1965), filozoful menţionat stabileşte trei etape gnoseologice: ignoranţa paradisiacă a omului naiv şi inconştient (eternitatea pozitivă); neliniştea provocată omului matur, conştient, de sentimentul morţii, devenit ca atare interesat de mântuirea promisă de un Demiurg (temporalitatea istorică) şi scepticismul omului lucid care întrevede în spatele divinului: vidul existenţial, nirvana ori nimicul (eternitatea negativă).
Cioran considera că există o singură problemă filozofică, aceea a morţii. Totuşi, religia e singura care vrea să înfrângă neantul şi să instaureze eternitatea. Chiar dacă nu anulează moartea, ideea divinităţii face viaţa posibilă. Cei care cred în Dumnezeu trebuie invidiaţi. Credinciosul înfruntă moartea fără teamă. Şi iată ce afirmă Daniel Corbu: „Filosofii tac şi discern/ prima şi ultima-nvăţătură e moartea” (Şapte heptastihuri pentru bibliotecile-fântâni).
Am sintetizat considerentele gnoseologice cioraniene pentru că poezia lui Daniel Corbu se apropie de aceste precepte, sub aspect ideatic, diferenţiindu-se sub aspect emoţional, deoarece poetul moldovean posedă genetic şi o latură romantică indestructibilă: „Pentru mine Poezia face parte din iluzia universală. (...) A scrie poezie: încă un mod de a te convinge că exişti. Şi o faci permanent, convins că numai scriind poţi alunga moartea la câţiva paşi mai încolo. Şi când crezi că ai alungat-o mai adânc o găseşti instalată în miezul lucrurilor. (...) Fiind o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, poemele din cărţile mele pot fi citite ca impresii ale navetei între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil” (Daniel Corbu − O profesiune de credinţă –postfaţă/cuvânt final la Documentele haosului – Princeps Edit, Iaşi, 2011).
Daniel Corbu se dovedeşte un. bun cunoscător al scrierilor cioraniene întrucât îi dedică şi o poezie paradoxalului gânditor român, din care se degajă o cosmică percepţie crepusculară asupra lumii în care ne-a fost dat să trăim: „pe o planetă obscură/ dintr-un obscur sistem solar/ aruncat pe o ramură obscură/ a unei galaxii obscure dintr-un univers/ de o absolută obscuritate” (Clarviziune obscură – Domnului Emil Cioran).
Cercetând mai departe asemănările, putem constata că toate etapele cunoaşterii menţionate de Cioran se regăsesc risipite în lirica lui Daniel Corbu (şi ne vom strădui să le prezentăm), cu menţiunea că poetul a eludat naivitatea paradisiacă, intrând în scenă cu un matur sentiment al morţii şi ajungând, datorită lucidităţii, la esenţa lucrurilor, care nu este altceva decât neantul, conceput specific.
Problema primordială în lirica lui Daniel Corbu, ca şi în metafizica cioraniană, o constituie extincţia. Poezia luptă zi de zi cu moartea în iluzia supravieţuirii. Dar poetul nu urmează la modul absolut concluziile sceptice cioraniene, ci le îmbracă/trăieşte sensibil, el este un creier înconjurat de o inima şi orice atingere cu realitatea devine dureroasă.
Pentru Daniel Corbu, nimicul/neantul din care s-a generat haosul, care persistă ca un zgomot de fond al universului materializat, posedă atributele armoniei eternităţii, inexistenţa supravieţuind morţii. Neantul inspiră/sprijină prin negaţie eternitatea.
Poetul, deziluzionat de neantul descoperit ca ultim strat ontologic, descoperă poezia, iluzia, imaginarul sustrăgându-se timpului. Şi, astfel, ciclul cunoaşterii se poate sfârşi liric. În spatele cortinei onirice, Dumnezeu poate deveni cea mai frumoasă iluzie: „Până când, Sfinte Daniel, vei tăbârci memoria asta/ cu două amestecate lumi/ una a închipuirii lui Dumnezeu şi alta/ a închipuirii tale?” (O sută de greci glorioşi).
Pe treptele cunoaşterii, Daniel Corbu păşeşte cu gaţie şi ironie. Astfel, lumea ca ceremonial iluzoriu, umanizată în surâs blând, devine suportabilă.
Pentru mine, care mi-am propus să cercetez din punct de vedere gnoseologic poezia lui Daniel Corbu, şi nu numai, creaţia unui autor se poate situa în aparenţa, în esenţa lucrurilor şi fenomenelor sau în imaginar. Lirica lui Daniel Corbu porneşte de la aparenţă, cercetează esenţele şi, dezamăgit de substratul existenţei, creează imaginarul, colacul de salvare din efemer.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul