Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Ecuaţia pierdută

        Radu Voinescu

Lucian Costache a publicat mai multe volume de versuri debutând în 1995 într-un volum colectiv, Septentrion, urmate de altele, sub semnătură proprie. A scris, de asemenea, un substanţial eseu despre Eminescu (Mihai Eminescu. Eseuri deschise. Chipul de aer şi chipul de lut, 2009), unde vine cu câteva intuiţii şi nuanţări interesante în interpretarea operei marelui poet, dar şi un roman, Mathilde şi fata din grădina albastră (2011). Acesta din urmă prezintă destule inegalităţi, dar trădează fără dubiu ceea ce numim un „condei”, el vădindu-se, de fapt, mai mult o prefigurare, un exerciţiu de proză în vederea scrierii a ceea ce constituie, după părerea mea, unul dintre romanele cel puţin interesante ale ultimilor ani în literatura română.
Este vorba de Prima staţie înainte de paradis (Editura Tiparg, 2012). Lucian Costache revigorează aici un topos căzut de la o vreme în desuetudine. Povestea sa, balansând între parabolă şi proză analitică, se petrece într-un tren (simbol pentru parcursul vieţii), un tren care se îndreaptă către o ultimă staţie (metaforă pentru moarte).
Pasagerul are doar prenume, Sebastian, ceea ce trimite la Sfântul Sebastian, cel sortit martiriului, dar salvat din moarte de Sfânta Irina, care l-a îngrijit până la însănătoşire; Sebastian din roman va fi şi el scos din moarte, într-un spital, de competenţa medicilor care îi fuseseră colegi de liceu, însă ideea unui miracol este, în egală măsură, prezentă. Profesor, matematician reputat, Sebastian se află în acest tren îndreptându-se către oraşul unde va ţine o conferinţă în cursul căreia va prezenta nici mai mult, nici mai puţin decât o ecuaţie a adevărului, descoperire personală, rezultată în urma multor ani de strădanii şi de reflecţie.
Trenul în care se află este unul straniu, aproape lipsit de pasageri. Doar trei personaje îl însoţesc pe profesor, fiecare câte o bucată de drum. Mai întâi, un oarecare, neidentificat, refractar la orice discuţie, trădat în dragoste şi întrebându-se cu patimă instinctuală ce rost mai au toate zbaterile, ce sens are să iubeşti? După el îşi face apariţia un controlor de bilete, pătruns de importanţa meseriei sale, aflat la ultima călătorie în serviciu înainte de pensionare. În fine, un preot, Eftimie, având o misiune de îndeplinit, misiune în care crede cu toată tăria. Sfântul Eftimie a fost, între altele, un mare apărător al dogmelor bisericeşti, iar personajul este partenerul şi adversarul de dialog al lui Sebastian în fel de fel de dezbateri legate de credinţă, viaţă, morală, bine, rău şi aşa mai departe. 
Cititorul înţelege şi el curând că trenul nu este unul obişnuit, dar abia către final află că glisarea se produce de la realitate la vis într-un moment, sugerat cu bună tehnică a scrisului, în care se produce o ciocnire cu un alt tren care venea din sensul opus. Trama romanului se ţese, practic, după ce a avut loc această catastrofă feroviară, în urma căreia profesorul, delirând pe patul de spital, în timp ce iese din abisurile comei ce era să preceadă moartea, clamează pierderea unui preţios manuscris unde notase ecuaţia adevărului.
Pretextul este îndrăzneţ şi de o subtilă şi strălucitoare inteligenţă. Poate că întrebarea cea mai tulburătoare din câte s-au pus vreodată – urmând o logică impecabil articulată, ar fi chiar întrebarea fundamentală – este cea rostită de Pontius Pilat: „– Ce este adevărul?”. Probabil că, abia atunci când vom reuşi să răspundem, le vom elucida mulţumitor pe celelalte, pentru că totul se leagă de valoarea de adevăr. În cazul de faţă, adevărul în valoarea lui absolută.
Ca într-un bun roman pentru copii din literatura Vestului (că veni vorba, cartea colportează şi subiecte de senzaţie: Muntele Kogaion şi energiile sale, Piramida lui Keops şi, la fel, câmpul său energetic etc.), totul pare să fi început, de fapt, cu mult înainte, o dată cu pătrunderea adolescentului care a fost Sebastian în marea bibliotecă a liceului şi cu întâlnirea cu o bibliotecară dispusă să îşi asume rolul de paznic al misterelor, de stăpână a unei comori cu virtuţi iniţiatice: cărţile. Rămâne frumoasă, în ciuda deselor utilizări de până acum în schemele literare, în ciuda faptului că a devenit cumva un clişeu, simbolistica aceasta a bibliotecii. Bibliotecara îi înmânează, alături de Amintirile din copilărie solicitate, şi Getica lui Pârvan. Carte a cărei magie va declanşa dorinţa unui destin şi a unei realizări aparte: „Voi scrie o carte despre viaţa unui tânăr cu simţurile acutizate romantic şi cu deliciul realist al detaliilor. Va fi un roman total, despre dragoste şi moarte, despre viaţă şi fericire, despre matematică şi poezie, despre tot ceea ce poate fi mai important în viaţa unui om”. 
Trebuie spus că asupra personajului narator există un anumit echivoc pe parcursul romanului: când el poate fi identificat cu Sebastian, personajul, când cu însuşi autorul, absolvent al Colegiului „Ion C. Brătianu”, din Piteşti, unde azi este profesor, de altfel, şi e momentul să spun că elemente autobiografice impregnează pe alocuri textul.
Scris cu măiestria maturităţii creatoare, a stăpânirii mijloacelor stilistice şi, într-adevăr, cu deliciul realist al detaliilor. Un hiperrealism, mai curând, întins pe pagini de o netăgăduită frumuseţe. Prima staţie înainte de paradis este o carte ce oferă şi plăcerea textului. Descrierile minuţioase ale mişcării trenului, ale trecerilor prin gări, ale senzaţiilor trăite în această călătorie sunt realizate cu impecabil meşteşug, dar nu numai atât; să amintesc numai transcrierea imaginilor stâlpilor de cale ferată mergând înapoi, ceea ce unui cititor avizat îi va evoca, poate, maniera în care Wolfgang Köhler a ajuns la formularea teoriei gestaltiste. Cartea este cu mult mai complexă decât o pot descrie în acest comentariu. Cititorul se va întâlni cu ceva din „lenea” prozei lui Proust întinsă pe pliurile timpului, din analitismul lui Holban, din severitatea pătimaşă a lui Blecher, din dialogismul profund infuzat de teme morale şi filozofice din Muntele vrăjit, de Thomas Mann, din atmosfera misterioasă a lui Vona, din Ferestrele zidite, şi cu fantasticul evanescent din proza lui André Delvaux, cel din O seară, un tren. Va avea parte, de asemenea, de reflecţii cu încărcătură teologică, autorul citând cu dexteritate din Evanghelii, ca şi din alte scrieri religioase, va privi la tot felul de scheme ca în Tristam Shandy (la unele, ca şi la fotografii, putea să renunţe, evitând, prin aceasta, o senzaţie de provincialism amatoristic, falsă, de altfel) ori va lua act de detalii aparent lipsite de poezie, ca în Gumele lui Robbe-Grillet. 
Lucian Costache, autorul, este el însuşi un cititor aproape neverosimil, cu o memorie ieşită din comun şi cu interese mergând de la istorie şi religie la matematică, astrofizică şi la mecanica cuantică. Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, cu un orgoliu bine disimulat, profesorul Sebastian vorbeşte la un moment dat despre un nou boson, „bosonul sufletului”, care ar urma să se numească „bosonul Kosta Ke”. Ca un matematician adevărat, autorul, în persoana lui Sebastian, crede că orice se poate transpune într-o formulă matematică potrivită. Inclusiv poezia, care se întâlneşte cu matematica sau se poate naşte, ca o artă supremă, din aceasta.
Prima staţie înainte de Paradis este, rezumând, într-un fel, cele spuse până acum, un roman destinat cu deosebire celor care mai au încă plăcerea de a citi, atenţi la detalii, degustători lipsiţi de grabă ai deliciilor de toate felurile ale unui text literar, dispuşi să îşi acorde pe fiecare pagină timp pentru meditaţie şi pentru visare.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul