Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Arta ambiguităţii

        Geo Vasile

Aflată la a zecea carte de poezie, după cea de debut, Maria Calciu îşi continuă tratatul despre adevăr, dorind parcă să confirme idealismul criptic, enigmatic, oracular, aproape autist al genialului filozof austriac al limbajului,  Ludwig Wittgenstein: „Adevărul nu este în lucruri, ci în limbaj”. Textul Vorbind despre nimic şi nimeni oferă un incipit dramatic: „Ştiai cât de adânci/ străine dar şi multe ar fi urmat să fie/ acele răni deschise/ ce se scurgeau mereu din una către alta/ Asemenea unui fir dintr-un vânt nelegat (...)”. În această tonalitate continuă cele 38 de „fragmente” ale acestui poem de peste o sută de pagini Pietre cu vise de statui, Editura Tracus Arte, 2013. 
Cu fiecare carte, Maria Calciu demonstrează faptul că poezia trebuie nu numai să semnifice, ci să fie, să sigileze un act incantatoriu de naştere, de izbăvire sau altruism, având ca bază de plecare tehnica fugii de concret, de propria formă grafică, consacrată, „evitând încremenirea, zidirea” (am citat aici din nota critică de la coperta a IV-a semnată de Paul Aretzu).
Pentru Maria Calciu poezia este o luptă cu inerţia şi cu amăgirile destinului, lucrarea sa fiind una a despovărării cuvintelor de lestul materiei. Pare-se că poeta scrie sub zodia şi dicteul unui gureş-muzical Ariel, ce se foloseşte de cuvânt pentru a exorciza Răul, orice fel de oprimare a unui Caliban despotic, apter, capricios şi cacofonic. Dialogul reiterat de la carte la carte, ce pare când iubire profană, când căutarea Dumnezeului ascuns, este o formă de energie pură a inconştientului ce-şi are obârşia în cuvintele primordiale ce declanşează emoţia cititorului prin rostirea inefabilului: „N-am cum să-ţi spun pe nume/ şi nici să-ţi cer să vii/ căci n-ai pleca din tine mai mult de un apus (...).// Mă chemi/ mereu/ prin/ cea mai depărtată de mine dintre clipe/ cerându-mi să-ţi vorbesc despre nimic şi/ nimeni/ numai să domoleşti/ auzul din auzul ce decojea cuvinte/ (Aşa iar amăgindu-l că doar prin el te plimbi/ că doar spre el priveşti)”.
Maria Calciu pare a-şi recita textele poetice într-un teatru antic, elin sau roman, şi nu ni se pare deplasat a o vedea în rolul Casandrei frazându-şi profeţiile sibilinice, aproape imposibil de tălmăcit pentru muritorii de rând.
Ambiguitatea e sporită de frecventarea manierei onirice sau suprarealiste: „Mă durea umbra pe care o decupai/ din mine/ pentru ca imitându-mi zâmbetul/ să te iei mereu la întrecere cu porumbeii/ şi chiar să zbori mai singur/ mai liber decât ei/ de parcă de acolo de sus/ din spatele zâmbetului care părea al meu/ le-ai fi păzit amintirile/ întregi şi departe/ de praf/ de furtuni/ Mă durea gândul cu care rupeai/ nopţi şi urme din mine/ pentru ca imitându-mi visele/ să te iei la întrecere cu fluturii (...)”. 
Unul din cuvintele-cheie ale cărţii este zbor, ca simbol al libertăţii şi visului; poezia Vise şi mantii de aripi, deşi începe aparent în maniera unui posibil tablou de Dali, se sfârşeşte printr-o dramă ce circumscrie lapidarea unei păsări. Ucigaşul involuntar nu era altul decât „străinul din marginea zilei” ce nu-i văzuse „nici gândul/ nici visul din dorul de aripi”. Suavitatea, evanescenţa antigravitaţională, reperabile în numeroase sintagme-metafore unice, tip „vitralii şi porţi de răşină”, „coloane de sprijin din ploi”, „să-ţi curg pe somn cu umbra de/ pod a unui crin”, sunt generate, prin dezmembrarea realităţii în mii de fragmente ce fisurează timpul, în râuleţe de silabe şi foneme, prin necontenitul joc de plinuri şi goluri, în care absenţa, mult mai mult decât prezenţa, este producătoare de vertij poetic. 
Maria Calciu închide prin poezia sa focul în cercul graţiei, având grijă să-şi ferească cititorul de incendii violente. Pietrele amorfe ce visează întruparea în statui nu izbucnesc în flăcări, ci cel mult în umbră fără urme sau râu de oglinzi. 
Maria Calciu a învăţat să zboare de una singură, ea nu este nici optzecistă, nici douămiistă, este o nemântuită free-lancer ce a renunţat demult la înrolarea în generaţii sau promoţii, deferentă cu vestalele templului poetic sau cu maeştrii ŕ la page sau dernier cri. Precum protagoniştii miturilor, basmelor şi misterelor, Maria Calciu trece cu brio proba realităţii şi a angoasei, ajungând la limpezimea cuvântului şi a discursului poetic ca la o eliberare de sine şi a lumii de monştrii ei ireali. Versurile poetei pătrund „în gândul celor ce priveau/ de dincolo de o oglindă ce se lega/ mereu la ochi”, iată definiţia cititorului ideal al cărţilor Mariei Calciu, a căror geneză lirică şi viziune se rezumă la parabola cristică a păsărilor cerului: „Mi-am îmbrăcat nesomnul/ cu/ ochi de porumbei (...)”.
Poeta este legată de partenerul de dialog prin elemente („mănunchiuri sau buchete/ de răni comunicante/ unite între ele”) ce fac parte dintr-un vast repertoriu al derealizării, al eliberării de materialitatea lumii: „Simţindu-mă cum trec cumva cu pas de nor/ peste un gând de somn ce fredona un cântec/ ori măsura oftatul care ofta în frunze/ pentru o clipă ai privit spre mine// De parcă mi-ai fi spus că-ţi fac prea multă/ umbră”.
Rare sunt clipele mai relaxate, mai uman-tandre, nu lipsite de accente elegiace bine temperate: „totuşi nu îţi mai vedeam degetele/ de la palma dreaptă între care/ îţi împletisem o amintire/ pentru a-ţi fi mai uşor să îţi aduci aminte/ pe care dintre nume să mă strigi”.
În ciuda unor ieşiri în decor în sensul discursivităţii excesive, a unui delir totuşi controlat estetic şi etic, poezia Mariei Calciu se scandează spectacular, ca o încântare de sine şi a cititorilor ce se lasă duşi de valul molcom în toiul durerii şi al dramei cu care convieţuim şi căreia doar unii izbutesc să-i supravieţuiască. Cine va răspunde la cele două întrebări (ultimele versuri ale poemului)?: „Unde cuprinzi atâta pământ/ Unde se duce atâta Lumină”, iată enigma emblematică, altfel spus, amprenta acestei cărţi. 
Toate cele zece volume de poezie de până acum, semnate de Maria Calciu, reprezintă împlinirea unei rostiri mărturisitoare ce transfigurează eticul în estetic şi invers, întru rugăciune şi descătuşare de materia acaparatoare, inclusiv de cea a cuvintelor.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul