Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Note despre Nichita Stănescu

        Andrei Marga

Poeții deschid orizonturile înțelegerii lumii, pe care filozofii apoi le exploatează – ne spunea Heidegger în reflecțiile sale despre Hölderlin. Pe acesta îl vedea nu numai ca poet, ci și ca poet care a meditat asupra condiției poeziei. Astăzi, rememorând opera poetică a lui Nichita Stănescu, nu putem să nu ni-l amintim pe ilustrul romantic german și pe filozoful său. Căci cel pe care îl aniversăm acum a izbutit două praguri: a schimbat poezia în România și ne-a lăsat o conștiință nouă, destul de articulată, asupra condiției poeziei în literatura română. Să ne referim, pe scurt, pe rând, la ambele – poezia și conștiința poetică, la care să adăugăm evocarea câtorva elemente de viziune pe care acest poet de cotitură în literatura noastră le aduce.
Istoriile literaturii române ne vorbesc de „etape” ale evoluției poeziei lui Nichita Stănescu. Le putem delimita citind ediția de Opere îngrijită de Mircea Coloșenco, cu prefața lui Eugen Simion (Academia Română, București, 2002). Nichita Stănescu a evoluat de la poemele juvenile, tributare lui Topârceanu și Arghezi, trecând prin încercarea de a reprezenta succesiunea lui Nicolae Labiș, apoi prin poezia dragostei apropriată de Blaga și Eminescu, pentru a se găsi pe sine, ca poet, la începutul anilor șaizeci. Volumul intitulat 11 Elegii (1966) ne arată un Nichita Stănescu care a urcat la teme ce țin de metafizica poetică a realului. Într-o nouă etapă, a treia, poetul ne apare profilat deplin, printr-un efort de rupere cu modernismul, spre ludic, manierism, cu un cuvânt, spre piese ale postmodernismului de mai târziu. Este concludent aici volumul În dulcele stil clasic (1970). O nouă etapă se deschide cu Epica magna (1978) și Noduri și semne (1982), în care versul modern s-a destrămat, iar poezia adoptă un fel de construcție ce a părăsit convențiile: un ermetism ce se lasă, totuși, descifrat începe să domine poezia lui Nichita Stănescu.
În cursul amintitei evoluții, Nichita Stănescu a lăsat versuri memorabile, care solicită, de fiecare dată, nu doar percepția, ci și gândirea speculativă a cititorului – în ambele dimensiuni: poezia propriu-zisă și reflecția asupra condiției poeziei. În opera sa, găsim, înainte de toate, versificația unei sensibilități gingașe, precum: „Spune-mi, dacă te-aș prinde într-o zi și ți-aș săruta talpa piciorului, nu-i așa că ai șchiopăta după aceea, de teamă să nu-mi strivești sărutul?” (Poem, vol. I, p. 132). Sau: „Stând pe o piatră ea își pusese bărbia pe genunchi, mâinile și le pusese în jurul lui. Ochii ei nu-i mai erau de nici un folos din pricina faptului că se gândea” (Ceramică, II, p. 63). La Nichita Stănescu găsim apoi poezie plină de surprinzătoare tablouri sau corelații ale realului. Bunăoară: „Va fi dimineață neobișnuit de lungă, urcând un soare neobișnuit. Adânc, lumina-n ape o să-mpungă; din ochii noștri se va întoarce înzecit” (Dimineață masivă, I, p. 21). Sau: „A fost o vreme rece înclinată, cu ani înceți, sporind tăcerea, ce nu se mai sfârșeau odată și nu plecau spre nicăierea. Războiul înfingea-n câmpie săgeata trupurilor rupte și tu priveai, copilărie, moartea, cu clinuri ne-ntrerupte” (Meditație de iarnă, I, p. 30). Sau: „Prea mi-a trimis și mi-a plouat, demult, în copilăria mea cu nopți grozave cântecul de moarte ca să-l mai ascult, gândul să-l rotesc peste cadavre” (Avertisment, I, p. 27). Sau: „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite, cu aripile crescute înlăuntru, care bat, plutind, planând, într-un aer mai curat – care e gândul!” (Lauda omului, I, p. 72). Este limpede că poezia lui Nichita Stănescu aduce o înțelegere plină de surprize și paradoxuri a lumii.
În ceea ce privește reflecția lui Nichita Stănescu asupra condiției poeziei, cheia ne-o dă un impresionant Autoportret (II, p. 211), care sugerează o altă perspectivă asupra lumii, dintr-o altă poziție decât cele convenționale: „Ca și cum ochiul meu drept s-ar certa cu ochiul meu stâng, − pe cine să plângă omul care din pricina nașterii moare. Hai uitați-vă și voi: eu sunt singurul vultur căruia i-a fost cusut la loc capul, după retezare. Numai că mie mi s-a cusut retezatul cap cu un ac de cort pe un trup de om”. Din această perspectivă, poezia este confruntată cu noi obligații: „Se zgâlțâie învelișul, se modifică-ntruna râde și plânge în același timp, întipărește cerul și mai jos, copacii, se lasă privit până când el însuși devine privire” (Geneza poemului, II, p. 105). Limbajul nu mai este deloc reprezentarea empirică a stărilor de lucruri, ci ceva aproape de sine stătător (Heidegger spunea că existăm prin limbaj, iar Constantin Noica prelua ideea în formularea „prin noi umblă neîncetat cuvintele”). Nichita Stănescu simte cum „Verbele nebune aleargă după tine, și respirația ninsorii le scrie în aer (...) Glasul meu nu mai are nici o putere asupra lor. Verbele nebune își urmează singure destinul” (Verbele nebune, III, p. 199). Aproape că am intrat, ne spune Nichita Stănescu, în pitagoreica dominație, de către muzică, a lumii: „Muzica mă apropia de lucruri, punea un arc între mine și ele și puteam să cad de departe, din sfere, fără să-mi frâng nici un mădular, fără să îmi pierd nimic din putere” (Muzica, III, p. 205). Dincoace de toate, cuvintele revin, în cele din urmă, în chip uimitor la rostul lor: „Îmi învățam cuvintele să iubească, le arătam inima și nu mă lăsam până când silabele lor nu începeau să bată” (Ars poetica, II, 162). Nichita Stănescu atinge vizibil și consacră o nouă treaptă de reflexivitate în poezia română. Pentru el, Eminescu ar trebui privit altfel, oarecum eliberat de nivelul prea apropiat de realitatea factuală, al limbajului, din Luceafărul și alte poezii: „Scriu din nou Odă în Metru Antic, i-am răspuns, mă înțelegi, scriu din nou Odă în Metru Antic. – Dar dacă el se mai naște o dată? – Să fiu pregătit, să fiu pregătit!” (Papirus cu lacune, în Opere imperfecte, 1979). La care undeva poetul adaugă: „Mi se face somn de frumusețe și moarte de sublim” (Liniștea de după mit, II, p. 33). Poezia rămâne legată de „inimă”, dar transcende cu mult evidențele empirice, spre o organizare mai subtilă a lumii.
Nichita Stănescu urcă la poezia conceptualizată, în care ideea iese pe primul plan, detașată de impresii senzoriale. El a ajuns la acest etaj destul de devreme și a rămas aici. Din nenumăratele dovezi pe care le oferă în acest sens poezia sa, voi cita, spre ilustrare, doar câteva. „Și dacă pietrele sunt păsări dormind, lung dormind, ale unui alt aer?... Și dacă arborii soldați sunt dormind, după luptă dormind, ai altei cetăți?... Și dacă eu sunt un vis; și dacă m-ar trezi cineva spunându-mi: tu ești; apără-mă și fii” (Somnul, p. 38). Sau: „Cel mai gol loc din lume e ochiul/ Cel mai plin loc din lume e lumea/ Cel mai ușor loc din lume e inima/ Cel mai greu loc din lume e lumea/ Singura nemișcare din lume e gândul/ Singura Mișcare din lume e lumea/ Calul numit Troian se desparte astăzi de numele său/ Vorba aceea:/ E = mc2” (Pe harta unui miros, p. 39). Sau: „Pasărea Phoenix mă ocolește și nu mă bea. Ea se duce în deșert să moară arsă de sete pe ucigașul nisip. Sufletul faraonului de multă vreme a curs în Marea Mediterană” (Neînțelegerea acceptată, p. 53). Sau: „Niciodată mama mea nu mă va mai naște încă o dată. Niciodată piatra nu va mai fi moale și nu va curge la vale. Niciodată, niciodată, niciodată” (Fără de nume, p. 60). Sau: „Câinii se pot compara cu mine, cu dragostea de sine sau cu mușcătura de alții. Latră munții, iubito, latră munții, − ninge-i tu cu sânii tăi albi, mi se face frig de stelele dalbe, mi se face fără greș, un foarte frig, suav, de florile de cireș” (Incredibil cu ce se pot compara câinii, p. 69).
Nichita Stănescu este poetul cu o limpede conștiință a ceea ce face în poezie. Să luăm în seamă, tot ca ilustrare, Nod 33 (În liniștea serii) (II, p. 326): „Am gândit un mod atâta de dulce de a se întâlni două cuvinte încât în jos înfloreau florile și sus înverzea iarba. Am gândit un mod atâta de dulce de a izbi două cuvinte de parcă iarba verde ar înflori iar florile s-ar ierbi”. El se autodefinește, lucid, ca poet ce deschide perspective de înțelegere a ceea ce este. Precum aici, în Grația (II, p. 84): „Eu sunt o fereastră, un geam, un loc liber prin care cineva îl vede pe altcineva. Caut să mă spăl tot timpul, să nu mă murdăresc de muște și nici de nimic; să fiu transparent ca cineva să-l vadă prin mine pe altcineva”.
Pentru ce-l care examinează astăzi opera lui Nichita Stănescu două concluzii se desprind imediat. Prima este aceea că avem de-a face, într-adevăr, cu „un mare poet care a trăit risipitor” (Eugen Simion). Mărimea lui este deja de multă vreme recunoscută. Nichita Stănescu a adus o „sensibilitate lirică nouă” în poezia românească, recuperând modernismul, între timp părăsit în mod păgubos la noi, și modificând apoi modernismul însuși. El ne lasă, în cele din urmă, o poezie emancipată complet de fonetică, ce supune chiar limba exigenței de a străpunge stratul aparențelor empirice. Este, cum s-a spus deja, o „poezie metalinguală”, care are în „necuvinte” expresia paradigmatică. A doua concluzie este aceea că, prin această acțiune, Nichita Stănescu aparține epocii noastre, în care lirismul este mai profund și se caută undeva dincolo de sofisticate construcții conceptuale, uneori formalizate, pe care limba însăși și o nouă dezvoltare a cunoașterii le fac posibile. Poezia lui este, în mod sigur, „fereastră”. Ne putem întreba ce s-ar fi văzut prin această „fereastră” dacă „acest mare poet care a trăit risipitor” și-ar fi continuat cursa lui în lumea dată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul