Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Flori pentru Solomon Ryan

        Gustavo Dessal

Gustavo Dessal (născut la Buenos Aires, în 1952) îmbină în chip fericit activitatea de psihanalist cu vocaţia de scriitor. Este membru al Asociaţiei Mondiale de Psihanaliză, profesor şi conferenţiar la diferite universităţi din Madrid – unde s-a stabilit din 1982 −, Barcelona, Granada, Murcia etc. Din operele sale în proză, se remarcă romanele Principio de incertidumbre (Principiul incertitudinii) şi Clandestinidad (Clandestinitate), precum şi volumele de povestiri Operación Afrodita (Operaţiunea Afrodita), Más libranos del bien (Ci ne izbăveşte de bine) şi recentul volum Demasiado rojo (Prea mult roşu). 
Vara aceea fusese minunată. Heather, căţeaua noastră, fătase şase pui care gemeau şi se rostogoleau parcă ameţiţi. Echipa Dodgers ieşi învingătoare la sfârşitul campionatului, într-un meci care ne-a dat gata nervii şi rezervele de cartofi prăjiţi, iar tata, după ce a rezistat luni de zile la rugăminţile mele insistente, a binevoit să mă lase să-i folosesc undiţa cea nouă. Dar mai presus de toate, la începutul lui august, când zilele îşi desăvârşeau splendoarea blândei lor toropeli, se întâmplă ceva care avea să-mi schimbe viaţa pentru totdeauna.
Mi-aduc foarte bine aminte de acea după-amiază. Din pricina căldurii, văzduhul părea încremenit, prefăcut într-o masă densă şi umedă, strada era pustie precum bulevardul principal al unui oraş fantomă, şi eu stăteam tolănit în vechiul nostru balansoar, legănându-mă în pridvor, în vreme ce vocea lui James Taylor călărea pe undele unui radio din depărtare. Pe neaşteptate, ca şi cum ar fi descins pe o rază de soare, ea apăru în picioare, lângă mine, cu rochia aceea verde ca lămâia, care avea să mă înnebunească, şi părul blond, lung şi răsfirat, învăluindu-i umerii. Am rămas prostit câteva secunde, uluit de surprinzătoarea vizită a acelei frumuseţi tulburătoare, până când discretul şi dojenitorul sunet al tusei sale m-a făcut să-mi dau seama de postura mea necuviincioasă. M-am ridicat atunci dintr-un salt, încercând să-mi aranjez cât de cât poalele cămăşii şi am îngăimat un salut pe care ruşinea mea îl făcu să semene mai curând cu un măcănit de raţă decât cu tonul viril pe care îl impunea situaţia. Ea şi-a înfrânat râsul, dar pupilele nu i-au putut ascunde o licărire zeflemitoare care mi-a sporit stinghereala şi roşeaţa din obraji.
Mă cercetă cu o curiozitate de entomolog care studiază o varietate necunoscută de insecte şi, făcând un efort vădit pentru a reuşi ca un simulacru de zâmbet să-i îmblânzească semeţia chipului frumos, îmi întinse o mână în chip de salut, o mână elegantă cu degete lungi şi fine, care îmi aşteptă în aer răspunsul. Părinţii m-au îndemnat să vin să facem cunoştinţă, mă numesc Sandra Miles, aşa încât, dacă nu ţi-e cu supărare, spune-mi şi tu cum te cheamă ca să pot pleca. Scurtul ei discurs reuşi să mă impresioneze, nu atât prin conţinut, din care reieşea clar cât interes puteam să-i trezesc, ci mai curând prin tonul glacial cu care lăsă să-i cadă cuvintele. Vocea îi răsuna rece şi cristalină ca gheaţa, la fel de pătrunzătoare ca pala îngheţată a unui frigider când îi deschizi uşa şi chiar şi aşa avu asupră-mi efectul contrar, făcându-mă să simt o vâlvătaie ce-mi înfiora spinarea, arzându-mi ceafa. Spre ruşinea mea şi mai mare, din vina zăpăcelii am pierdut unica ocazie de a-i atinge mâna, pe care şi-o retrase furioasă văzând că eu nu făceam nici un gest de a-i răspunde la salut. Se întoarse cu spatele fără a-mi da timp să duc la bun sfârşit rostirea numelui şi, ridicându-şi uşurel cascada de păr ca să se mai răcorească de căldură, lăsă la vedere pielea nespus de albă a gâtului şi o mireasmă suavă în aerul pe care l-am aspirat de parcă aş fi fost gata să mă sufoc.
Atunci când nu mai era decât o trăsătură de penel verde ca lămâia îndepărtându-se în capul străzii, am ştiut că un singur cuvânt de-al ei ar fi de ajuns să mă ucidă.
Spune-mi să mă omor, Sandra Miles, şi o voi face, voi face tot ce-mi vei cere tu.
Bineînţeles că ea nu mi-a cerut să mă omor. De fapt, nu mi-a cerut niciodată nimic în acea lungă lună cât a durat pasiunea aceea fără seamăn, în care mi-ar fi plăcut să săvârşesc toate vitejiile de care e în stare un bărbat pentru a cuceri inima unei femei.
În noaptea aceea cerul părea că arde până izbucni ploaia. M-am tot zvârcolit în pat, leoarcă de sudoare, pradă insomniei, în vreme ce privirea trufaşă a Sandrei Miles mă făcea să simt ruşinea iubirii mele absurde. Până la urmă, străpuns de o durere ce-mi răscolea măruntaiele, m-am repezit să cobor scările, am deschis uşa casei şi, aproape gol, am rătăcit pe stradă în potopul turbat dezlănţuit în miez de noapte.
Spune-mi să mă omor, Sandra Miles, spune-mi s-o fac şi o voi face, voi face tot ce-mi vei cere tu, repetară umbrele, dar ploaia urlă mai tare şi-mi înăbuşi hohotele.
În mijlocul târgului, lângă magazinul de fierărie al lui Eddie Worms, părinţii Sandrei deschiseră o florărie. Era un local micuţ, pe care îl amenajaseră cu mâinile lor. Toţi cei din familia Miles s-au străduit din răsputeri făcând muncă de tâmplar şi zugrav şi cu toţii, în afară de Sandra, au contribuit la pregătirea florăriei pentru inaugurare. Ea îşi petrecea după-amiaza aşezată lângă uşă, lustruindu-şi concentrată unghiile, pe când părinţii şi fraţii forfoteau cu şurubelniţe, bidinele şi rulete. Uneori tata îmi dădea vreun comision pentru fierăria domnului Worms şi atunci zburam până în centrul târgului, micşorând viteza pe măsură ce mă apropiam. Ca şi cum aş fi fost proiectat cu încetinitorul, treceam agale prin dreptul localului familiei Miles şi cu coada ochiului o spionam pe Sandra pe când ea îşi peria părul sau îşi lustruia unghiile de pisică. Niciodată privirea ei nu s-a încrucişat cu a mea şi, dacă totuşi s-a întâmplat vreodată, a fost ca şi cum s-ar fi uitat la o muscă ce zboară.
Puţin înainte de sfârşitul lui august era ziua mea şi am dat o mică petrecere în grădină. Au venit Bobby Spangler cu surioara, gemenii Byfield, care locuiau peste drum de casa noastră şi cu care mă jucam de obicei după-amiaza şi, de asemenea, Homer Covington, colegul meu de clasă, a cărui mamă murise de câteva luni.
Mamei i se năzări că putea fi o excelentă ocazie pentru a o invita pe fata noilor vecini şi mă îndemnă să mă duc la ei acasă să le spun. Şi-o fi închipuit pesemne ceva văzând cum urechile mi se făceau roşii ca focul şi, fără să mai spună nimic, îi zise tatei că vine în câteva minute. În scurt timp se întoarse cu ea de mână, cu rochia ei verde ca lămâia şi o cireaşă zugrăvită pe buze. După o rapidă inspectare a celor prezenţi, Sandra se hotărî să stea de vorbă cu gemenii, care nu încetară să facă tot soiul de giumbuşlucuri ca să-i stârnească râsul şi s-o încânte cu glumele lor tâmpite.
Învăluit în ceaţa unsuroasă a cârnaţilor ce se prăjeau pe grătar, tata era gras şi vesel şi-şi stropea fericirea cu sticle de bere rece ca gheaţa pe care o bea cu sorbituri mari. Sandra strâmbă din nas când i se oferi un crenvurşt, dar binevoi să guste o bucăţică de plăcintă, numai o bucăţică foarte mică, îi zise mamei, lăsând să se înţeleagă foarte clar că e o concesie pe care Graţioasa sa Majestate o făcea întregii bande de localnici de rând.
Aceea a fost cea mai tristă petrecere de ziua mea din câte îmi amintesc. Tata s-a cam ameţit până la urmă, cum i se întâmpla de obicei la evenimentele sociale la care participa, surioara lui Bobby n-a încetat să scâncească fiindcă voia să se întoarcă acasă, Homer se înfundă cu cârnaţi până când vomită tot pe iarbă, iar gemenii s-au supărat foc când nimeni n-a acceptat propunerea lor de a organiza un concurs de scuipături. Şi, culmea, exact în clipa în care dădeam să suflu în lumânări, Sandra Miles ceru voie mamei să se ducă la toaletă.
La sfârşit, când înserarea i-a alungat pe toţi la casele lor, am rămas singur lângă şopronul cu unelte, bătând de o mie de ori o minge care mă consola de obicei în ceasurile când eram cu moralul la pământ. Împlinisem doisprezece ani, o vârstă la care mi se părea nedemn să plângi.
II
Pentru ea m-am hotărât să mă fac hoţ. Ori de câte ori mi se ivea prilejul, şterpeleam un dolar din portofelul mamei, din cel al tatei sau din geanta vreuneia din mătuşile care veneau în vizită. Cu banii ăştia dădeam fuga la florăria familiei Miles şi cumpăram un bucheţel de anemone sau orice altă floare care era la ofertă. Era un pretext ca s-o văd pe Sandra, stând lângă tejghea, înconjurată de buchete uriaşe, răsfoind distrată o revistă pentru fete, în timp ce eu îmi achitam florile. La început nu ştiam ce să fac cu bucheţelul şi-l aruncam la coş. Dar soluţia asta nu mi se părea prea convingătoare, până mi-a venit ideea să-l duc la micul cimitir de la ieşirea din târg. Dat fiind că pe atunci nu aveam încă pe nimeni îngropat acolo, am ales mormântul unui oarecare Solomon Ryan, care murise de o veşnicie, şi am făcut din el destinatarul omagiilor mele florale.
Aproape în fiecare săptămână mă duceam la mormântul lui Solomon Ryan şi puneam pe lespede buchetul cu care îmi cumpăram acele dureroase şi dulci minute în care Sandra Miles mă ignora, aşa cum ignori o făptură neînsemnată şi ştearsă. Cere-mi ce vrei, cere-mi să mă omor şi o voi face, îmi venea să strig pe când cineva din familie îmi vindea florile cu un zâmbet şi o pălmuţă peste cap, iar eu îi zâmbeam ca răspuns şi-i mulţumeam, înghiţindu-mi durerea de a fi pentru ea un zero şi nimic mai mult.
Stând jos lângă Solomon Ryan, îmi treceam după-amiezele acelea în cimitir, meditând la laşitatea mea nenorocită. Visam în fiecare zi să mă sinucid la picioarele iubitei mele, dar nu eram în stare să-i spun nici un cuvânt, să-i spulber nepăsarea, să mă înfiinţez în faţa tejghelei de la florărie şi să-i spun răspicat că sunt îndrăgostit de ea şi de rochia ei verde ca lămâia şi de cireaşa zugrăvită pe gura ei, gura aceea pe care mi-ar fi plăcut s-o sărut cu ochii închişi şi inima suspendată în aer.
Şi mi se părea că, din mormântul lui, bătrânul Ryan mă privea cu ochi sticloşi, condamnându-mi lipsa de curaj.
Astfel că într-o duminică, la doar câteva ore înainte de începerea şcolii, m-am hotărât să-mi iau inima-n dinţi şi să mă dezbar de stratul gros de melancolie.
În ciuda strălucitoarelor reclame de prin magazine, cu oferte de ghiozdane şi seturi de pixuri de toate culorile, întoarcerea la şcoală semăna cu ceea ce trebuie să simtă deţinuţii când li se termină permisul de sfârşit de săptămână. Ne priveam feţele, pe care se citea încă somnul şi plictiseala, şi ne compătimeam între noi. Homer Covington şi cu mine ne îndreptam către şcoală cu braţul petrecut peste umărul celuilalt, izbind cu piciorul ghindele împrăştiate pe stradă. Homer era deosebit de trist în ziua aceea şi, ca să mă solidarizez cu el, mi-am luat şi eu o expresie de adâncă amărăciune, ba chiar din când în când slobozeam câte un oftat, dar adevărul e că fierbeam pe dinăuntru. Ştiam că ea va fi în clasa mea, că o voi putea vedea zi de zi şi că, în sfârşit, mă voi încumeta s-o cuceresc ca un bărbat în toată firea.
Dar, spre supărarea mea îngrozitoare, nu apăru în dimineaţa aceea în clasa noastră şi nici a doua zi, şi nici a treia. Pe deasupra, în restul săptămânii am avut teribil de puţine ocazii să şterpelesc un dolar. Totuşi, vineri după-amiază m-am hotărât să mă înfiinţez la florărie cu buzunarele goale.
Era o după-amiază ce vestea toamna şi vântul uşor ce sufla atingând pământul mătura primele frunze galbene. Am deschis uşa florăriei cu pas ferm; stătea pe scaunul ei, periindu-şi alene părul. Când m-a văzut, a rămas nemişcată şi pentru prima oară m-a privit în ochi, ca şi cum ar fi ghicit impulsul care mă îndemnase să vin acolo. Ce doreşti?, mă întrebă cu glasul voalat de o teamă stranie, dar cuvintele astea două îmi răsunară în urechi precum trompetele din Jericó. Am venit să te sărut, am bâiguit, tremurând din cap până-n picioare, fără să dau crezare vorbelor mele, dar încurajat că izbutisem să fac în aşa fel încât limba să-mi asculte ordinele. Atunci sărută-mă, replică ea fără să-şi ia privirea de la mine, iar vocea îi era ca un murmur.
Am închis ochii, asemenea cuiva care trece peste o prăpastie înfricoşătoare, şi mi-am apropiat buzele de ale ei. O linişte rece puse stăpânire pe mica prăvălie şi când am deschis ochii mi-am dat seama că se întuneca şi că noi stăteam în penumbră. Am văzut atunci că pe obraji i se prelingeau încet două lacrimi care nu ajungeau prea departe. Eram singuri, înconjuraţi de găleţi de aluminiu înţesate de flori, şi localul abia dacă se lumina de la strălucirea gingaşă răspândită de cele două lacrimi ale Sandrei Miles. Mai bine du-te acum, mă rugă blând şi, ridicându-se în picioare, dispăru în încăperea din spate.
Am mai rămas câteva minute fără să mă pot mişca, contemplând florile ce păreau că surâd cu gurile lor rotunde, deşi îmi dădeam sema că, de fapt, nimic nu surâdea.

Sandra Miles n-a ajuns niciodată să intre în şcoala noastră. Mai târziu am aflat motivul: era foarte bolnavă şi slabele ei forţe nu-i îngăduiau decât să-şi petreacă după-amiezele aşezată printre flori, periindu-şi alene părul.
Însă era foarte mândră şi n-a vrut să afle nimeni.

(Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi)
(din volumul Demasiado rojo − Prea mult roşu, Madrid, 2012, Editura El Nadir)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul