Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Semiotica vieţii de toate zilele

        Toma Grigorie

Profesorul neurolog Jean Askenasy s-a născut la 13 noiembrie 1929, într-o familie de evrei români din Craiova, absolvind aici Colegiul Naţional „Carol I” şi apoi Facultatea de Medicină din Cluj. În 1972 a obţinut titlul de Doctor în Ştiinţe Medicale la Universitatea din Bucureşti şi în acelaşi an s-a stabilit în Israel, unde îşi va continua activitatea didactică universitară (începută în România, în timpul studenţiei) şi de cercetător în sfera neuroştiinţei, la Universitatea din Tel Aviv. A publicat numeroase monografii, studii şi articole în domeniul neorologiei şi al medicinei somnului.
Prezent la Craiova spre finele anului trecut, a susţinut o interesantă conferinţă la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” pe tema cărţii sale, Catharsis I. EMOŢII, UMOR, RÂS ŞI PLÂNS (Editura Viaţa medicală românească, Bucureşti). 
Aşa cum susţine şi academicianul Ion Haiduc într-o succintă prefaţă, cartea cuprinde o lucrare ştiinţifică, dar scrisă, atât pentru specialişti, cât şi pentru publicul larg. Este într-adevăr o carte de ştiinţă medicală care însă plonjează în spaţiul literaturii, prin expresivitate derivată din uzitarea mijloacelor de expunere literară şi prin referiri şi exemplificări din scrieri ale domeniului beletristic.
Definiţiile categoriilor ştiinţifice beneficiază de un stil degajat de rigorile strict ştiinţifice. Iată un exemplu: „Emoţia este substratul umorului, râsului şi plânsului. Este, deopotrivă, secretul bunei dispoziţii şi al proastei dispoziţii, al bucuriei, al fericirii, depresiei şi al exaltării, al stărilor de stres şi al bolilor afective”. Tot în acest registru expresiv şi accesibil, este urmărită istoria emoţiei începând cu Aristotel (sec. I î.Hr.) şi până la John Kihlstrom, Philip Johnson-Laird, Bernard Baars, Klaus Scherer ş.a. din zilele noastre. Aristotel considera emoţia ca „un act de purificare a organismului uman”, pe care l-a denumit catharsis şi care va dobândi atributul de purificare spirituală ce acţionează prin muzică, poezie şi dramaturgie. Acest catharsis aristotelian se va acorda cu psihanaliza freudiană prin metode cathartice psihanaliste. Sunt amintite Carnetele lui Leonardo Da Vinci (1510) în care artistul-savant, continuându-l pe Spinoza, susţinea superioritatea invenţiilor făcute de natură faţă de ingeniozitatea umană. Dar transferul emoţiei de la filozofie la ştiinţă îi aparţine lui Charles Darwin prin lucrarea sa Expresia emoţiilor la om şi la animale (1872). Dincolo de aceste informaţii indispensabile cercetătorilor, sunt demne de semnalat abilităţile naratologice ale autorului care îi oferă cititorului momente epice emoţionale. Unul dintre acestea este povestea copilului din Aveyron, care creşte în sălbăticie şi nu poate fi adaptat la condiţia vieţii umane, pentru că depăşise vârsta de 12 ani până la care se poate educa vorbirea. Nu are nici simţul frigului, deoarece acest sentiment este educat la om prin folosirea hainelor. Jean Askenasy se dovedeşte şi un bun degustător de umor. Este urmărit studiul umorului de la Platon la Aristotel, la Kant şi Kirkegaard... După ce reprezintă grafic originea umorului în zona creierului emoţional, aparţinând sistemului limbic şi enunţă faptul că nu trebuie confundate cu umorul, pentru că ironia, sarcasmul şi satira sunt considerate categorii inferioare umorului, asigură exemplificarea cu o culegere de anecdote de bună calitate. Iată câteva: „Chelnerul către o doamnă: – Aţi observat că soţul dvs. a căzut sub masă? – Te înşeli, domnule, soţul meu tocmai a intrat pe uşa restaurantului” ; „– Câte persoane lucrează în biroul acesta? – Cu şef cu tot, cinci. – Deci, fără şef patru? – Nu! Fără şef nu lucrează nimeni”. Sau: „– Domnule psihiatru, soţia mea mă crede nebun. – De ce? – Fiindcă după ce beau cafeaua, mănânc şi ceaşca. – Toată? – Nu, las toarta. – Chiar că eşti nebun! Toarta e cea mai gustoasă!”.
Cum e şi firesc, umorul provoacă râsul şi aflăm că ţipetele de triumf şi de bucurie ale primitivilor au devenit râs şi surâs şi că râsul spontan datorită raţionamentului este şi o expresie a umorului. Râsul îşi are originea în latinescul hilaris şi în grecescul hilaria şi este cercetat de-a lungul istoriei de filozofi, scriitori şi gânditori (enunţaţi în carte în spaţiul unei bibliografii de 31 de pagini), fiind asociat cu emoţiile pozitive care au caracter social. O notă comună a tuturor este aceea că eliberarea energiei se face prin râs. Printre metodele de terapie prin râs sunt identificate şi descrise: terapia clovnului, terapia prin impuls, meditaţia prin râs şi cura simplă prin râs. S-a constatat că a râde de 100 de ori este egal cu exerciţiile fizice de 10 minute. Atunci să mai surâdem sau să râdem chiar şi cu sprijinul unora dintre numeroasele cugetări culese de Jean Askenasy: „Succesul înseamnă să mergi din eşec în eşec fără să-ţi pierzi din entuziasm” (Winston Churchill); „Într-o ţară subdezvoltată să nu beţi apă. Într-o ţară superdezvoltată să nu respiraţi aerul” (Jonathan Raban); „Întrebarea dacă un computer gândeşte este ca şi întrebarea dacă un submarin înoată” (Edgar Dijkstra); „Sexul la 90 de ani este ca atunci când încerci să joci biliard cu o frânghie” (Camille Paglia); „Ca să înţelegi că eşti prost trebuie totuşi să-ţi meargă mintea” (Georges Brassens); „Numai după invidia altora îţi dai seama de propria ta valoare” (Tudor Muşatescu); „E loc sub soare pentru toată lumea. Mai ales că toată lumea vrea să stea la umbră” (Jules Renard); „Inteligenţii se împart în două: buni şi răi. Proştii se împart în una: răi” (Garabet Ibrăileanu). 
Cura de râs are efect antalgic, adică ajută la calmarea sau chiar la eliberarea de dureri, intensifică producerea anticorpilor, are efecte benefice şi asupra inimii, circulaţiei sangvine, glicemiei şi respiraţiei, reduce stresul, ameliorează astmul... Nu atât de benefic este însă râsul omului bolnav, care râde neadecvat, situat în afara „bunului-simţ”. Menţinerea echilibrului dinamic al homeostaziei bunului-simţ în limitele normale asigură adecvarea şi beneficiul surâsului, râsului, umorului şi plânsului. Pierderea acestui echilibru transformă aceste manifestări în sfera patologicului. Fiecare dintre manifestările râsului patologic sunt descrise profesional, cu trimitere la studiile de specialitate consacrate. Este amintit Dostoievski care, suferind de epilepsie frontală, a descris-o în operă influenţându-i şi pe alţi scriitori să prezinte asemenea cazuri, printre care: Machado, Salam Rushdie, Wilton, Barnhardt. Despre aceste „excitaţii emoţionale” au mai consemnat şi Roger Caillois, Charles Dickens, Jean D’Omerson, Joan Aiken ş.a.
Poate ar mai fi interesant de aflat din această scriere excepţională că emisfera cerebrală dreaptă favorizează emoţiile negative, iar cea stângă pe cele pozitive, adică plânsul îşi are provenienţa în emisfera dreaptă, iar umorul şi râsul în cea stângă. Recomand cu încântare această carte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul