Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Postsecularismul – o nouă formă de iluminare?

        Nicolae Coande

O discuție istorică între Jürgen Habermas și Cardinalul Joseph Ratzinger
Iată, pe scurt, situația figurată de Habermas, într-un diagnostic care se potrivește mănușă inclusiv defectuoasei noastre organizări sociale. Astfel, cetățenii societăților bunăstării ar putea fi „transformați în monade izolate, care acționează în propriul interes și care nu fac decât să-și îndrepte drepturile subiective, precum armele, unii împotriva altora”.
Trebuie să acceptăm că imaginea e deosebit de subiectivă, un Far-West în plină societate a bunăstării, mult timp după ce caii au dispărut, drumurile au fost asfaltate, iar pistoalele au fost înlocuite cu arme atomice... După tot acest amplu excurs al pericolelor care însoțesc procesul democratic, unul fără sfârșit, continuu exersat în proceduri constituționale, Habermas atacă o chestiune care centrează discursul său în zona relației nesigure dintre societățile secularizate și tradițiile religioase care pot încă anima acele societăți. Astfel, întrucât filozofia s-a lăsat din timp antrenată și într-o reflecție de sine asupra propriilor rădăcini religioase și metafizice, acceptând faptul că ea are motive de a fi gata să învețe de la acestea, precum și că ceva poate rămâne intact în viața comună a comunităților religioase, dincolo de transformările de natură juridică, seculară – ceva apare la orizont, într-un moment în care statul secularizat se confruntă cu o criză de creștere. Spune Habermas: „În acest context, găsește azi din nou rezonanță tema după care doar orientarea religioasă spre o referință transcendentă ar putea să scoată din impas o modernitate marcată de remușcări”. Că modernitatea nu se simte bine, chiar și după fabulosul progres al științei care a dus la ameliorarea nivelului de trai al atâtor oameni, este o evidență. Remușcările par a veni din zona obscură a culpei umane generalizate: păcatul originar al epocii noastre se arată în însăși capacitatea demiurgică a modernilor de a fabrica... oameni în condiții de laborator. La ce bun, te întrebi, când mor atâția din nepăsarea statelor și a organizațiilor guvernamentale? Numai dacă, poate, omul nou creat în condiții de laborator se va dovedi... incasabil!
Este un lucru pe care îl arată însuși Joseph Ratzinger și acum venim la discursul său susținut în această întâlnire memorabilă cu Habermas. Aminteam la începutul eseului de interesul arătat acestei discuții de un gânditor de talia lui Virgil Nemoianu, preocupat în cartea sa Postmodernismul și identitățile culturale să afle dacă și cum „poate fi inserată religia, plauzibil și convingător în problematica societății contemporane”. Adică, aceea care, crede Habermas, a intrat în faza postseculară a istoriei. Postsecularismul ar semnifica în accepțiunea oferită de profesorul de filozofie Klaus Eder, de la Universitatea Humboldt din Berlin (într-un interviu cu Giancarlo Bosetti, pe siteul www.eurozine.com), o revenire a religiei în sfera publică: „Începem cu un paradox: în societăți seculare precum cele din Europa, avem un discurs religios în creștere. Pe de o parte, vorbim despre societate seculară, dar, pe de cealaltă parte, tot mai mulți oameni discută probleme religioase. Întrebările pe care le pun eu sunt: ce s-a întâmplat în cursul secularizării? Cum se schimbă vocile religioase? Răspunsul meu este simplu: în timpul secularizării, religia nu a dispărut tout court. Ea a dispărut pur și simplu din sfera publică. Cu alte cuvinte, vocea religiei nu mai era audibilă, devenind o problemă privată. Astăzi religia revine în sfera publică. Eu definesc această revenire în sfera publică drept «post-secularism»”.
În succinta prezentare a lui Nemoianu, pe urmele altor gânditori occidentali, postsecularism ar semnifica un tip de ortodoxie radicală sau de creștinism postmodern paleo-ortodox. Charles Taylor îl definește ca fiind neo-durkheimianism. Un autor, tradus și la noi, care se apleacă asupra conceptului este John Polkinghorne, dar și Christosos Yannaras, de asemenea prezent în spațiul editorial românesc. Joseph Ratzinger a fost colaborator și discipol al teologului Hans Urs von Balthasar „probabil, cel mai mare teolog catolic al secolului al XX-lea” (V. Nemoianu), s-a arătat preocupat de gândirea Sf. Augustin și a Sf. Bonaventura, a coeditat alături de Johann Auer monumentala Teologia dogmatică (a îngrijit vol. 2 și 9), a devenit Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței, iar volumul său Iisus din Nazaret este considerat unul remarcabil. Discursul celui care în 2004 era cardinal și care urma să devină papă la 19 aprilie 2005 a fost conturat în jurul a trei factori majori: primul, apariția unei societăți globalizate, în care politicul, economicul și culturalul formează o triadă decisivă, al doilea, sporirea alarmantă a potențialului de construcție și de distrugere, al treilea, relativismul, într-un moment când avem mai multă nevoie ca oricând de un solid teren etic pentru redefinirea naturii umane. În sumă, Ratzinger a vorbit despre apariția unor noi teme de îngrijorare în societatea bunăstării: după pericolul atomic, un altul care amenință lumea noastră este cel al terorismului alimentat de pretinse legitimări morale, inclusiv de ceea ce fanaticii care țâșnesc de pretutindeni afirmă ca fiind ofensarea lui Dumnezeu. Noul om este deja creat in vitro și stă sub amenințarea de a deveni „un produs”, nu un dar al naturii sau al lui Dumnezeu. Așa stând lucrurile, Ratzinger se întreabă: „trebuie considerată depășirea treptată a religiei, dispariția sa ca progres necesar al umanității pentru ca aceasta să ia calea libertății și a toleranței universale sau nu?”. În acest punct se întâlnesc gândurile celor doi debateuri și dialogul trebuie apreciat tocmai în această latură a chestionării asupra blocajului rațiunii, care ar trebui „să accepte avertismentele asupra limitelor sale și să se arate gata să asculte de marile tradiții religioase ale omenirii”.
Discursul cardinalului Joseph Ratzinger este conturat în jurul a doi factori majori care decid agenda lumii de azi. Primul ar fi apariția unei societăți globalizate, în care politicul, economicul și culturalul formează o triadă decisivă, al doilea e dat de sporirea alarmantă a potențialului de construcție și de distrugere. Virgil Nemoianu sesiza și un al treilea factor: relativismul, într-un moment când avem mai multă nevoie ca oricând de un solid teren etic pentru redefinirea naturii umane. În acest context, când omul a ajuns la o putere distructivă înfricoșătoare, iar unii actori, între care și societatea occidentală, pot pune în pericol soarta lumii, ar fi poate nevoie de un ethos mondial (Hans Küng), iar cei mai buni dintre noi trebuie să găsească o „formă comună de responsabilitate juridică care să stăpânească și să ordoneze” această putere demiurgică a omului contemporan. În acest proces de întrepătrundere a culturilor, ceea ce era altădată certitudine etică este abolită. Morala veche s-a destrămat, lumea e un tot complex în care vechile certitudini sunt anulate sau disipate. Cu atât mai mult trebuie să ne întrebăm ce este binele și de ce trebuie făcut chiar în detrimentul nostru, opinează Ratzinger. Și asta tocmai pentru că știința ca atare, în ciuda avansului său extraordinar și al unui progres incontestabil nu poate oferi un ethos. Scriitorul german Robert \'Spaemann a oferit o critică acerbă a acestui proiect al unui ethos mondial, pornind tocmai de la diferențele dintre culturi și civilizații, care ar face imposbilă unitatea unei morale planetare. Discursul lui Ratzinger este plin de acea amenitate a unui teolog-filozof care se întreabă neîncetat cum anume se naște dreptul și de ce natură trebuie să fie acesta „pentru a fi vehicolul dreptății, și nu privilegiul celor care au puterea de a stabili dreptul”. Dacă o majoritate oprimă o minoritate, chiar într-o societate democratică, putem conchide că așa ceva se face în numele unui principiu care aparține dreptului astfel exprimat? John Rawls, în O teorie a dreptății (Ed. Universității „A.I. Cuza”, Iași, 2012), spune că nu. Și majoritățile pot fi oarbe, avertizează Ratzinger (acum când scriu aceste rânduri, papa Benedict al XVI-lea vorbește catolicilor adunați în Piața Sf. Petru, într-un ultim discurs, centrat pe ideea că Dumnezeu nu va lăsa Biserica să se scufunde... Eu nu abandonez crucea). 
Răspunsul la această întrebare fusese dat de Habermas chiar în finalul intervenției sale. Statul trebuie să fie neutru în raport cu concepțiile despre lume ale cetățenilor săi, iar această neutralitate este incompatibilă cu generalizarea politică a unei viziuni despre lume de tip secularizat, pentru ca finalul discursului său să ofere ceea ce Nemoianu numea „adevărata toleranță... suficient de mare încât să includă și aspectul religios”: „O cultură politică liberală poate chiar să se aștepte ca cetățenii săi secularizați să participe la eforturile de a traduce contribuțiile relevante dintr-un limbaj religios într-un limbaj accesibil tuturor”. O spune și Ratzinger: ar fi timpul ca rațiunea să fie pusă sub supraveghere, religia și rațiunea să se limiteze reciproc. Totul trebuie înțeles în consonanță cu totul, adică cu multitudinea exprimărilor umane în spectrul larg al culturiilor, tradițiilor religioase și civilizațiilor, fie că acestea sunt cele occidentale, islamice, chineze sau inuite. Cele două mari culturi ale Occidentului, cea a credinței creștine și cea a raționalității secularizate, nu mai pot emite, singure, pretenții de universalitate. Trebuie, ne spune Ratzinger, să acceptăm non-universalitatea lor, deși „înțelegerea creștină a realității este la fel ca înainte o forță creștină”. Intervenția celui ce avea să devină papa Benedict al XVI-lea arată un gânditor profund implicat în discutarea problemelor cu care se confruntă societatea postsecularizată, din perspectiva mântuirii sufletelor și a bunăstării Bisericii lui Dumnezeu, departe, cum observa V. Nemoianu, de imaginea contrafăcută, de adversari, prin presă, a „unui «inchizitor convins» care-și disciplinează șiret turma”. Să luăm aminte la spusele sale recente: Dumnezeu nu va lăsa Biserica să se scufunde...
La finalul discuției, pe drept istorice, Joseph Ratzinger ne-a lăsat aceste spuse, care pot fi citite azi, mai ales prin prisma tristului discurs de rămas bun din ziua de 27 februarie 2013 din Piața Sf. Petru: „Este important ca cele două componente mari ale culturii occidentale să consimtă la o ascultare, la o adevărată corelaționalitate inclusiv cu aceste culturi. Este important ca acestea să-și asume încercarea unei corelări polifonice... așa încât se va produce un proces universal al purificărilor, în care, în cele din urmă, valorile și normele, cunoscute sau presimțite, într-o formă sau alta, de către toți oamenii, vor câștiga o nouă formă de iluminare, iar ceea ce ține lumea laolaltă va redobândi, în felul acesta, o nouă vigoare”.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul