Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dintre sute de catarge

        Mircea Hristescu

Deși este foarte tânăr și are ca pasiune artistică dominantă arta plastică, fiind elev în clasa a XI-a la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București, Mircea Hristescu este și un poet veritabil, unul suficient de matur, cu viziuni puternice și un univers propriu. L-am descoperit întâmplător printre amatorii care trimit versuri la Poșta Redacției și i-am deschis îndată coloanele debutanților, văzând în el excepția printre atâția aspiranți, în majoritate lipsiți de har. Se simte din text că Mircea Hristescu e obișnuit cu conturul și culoarea. N-aș vrea să-și trădeze vocația de pictor, sper totuși că va rămâne fidel și poeziei. (H.G.)


Biserica Albă

Înaintez pe un deal în pantă
Asfințit cu roșu  mușcând din portocaliu
Blocuri negre și inimi albe în veioze
Văd jeaka de blugi a lui Iisus cu nasturii în clinchete delicate
Ia copii în brațe pe lângă un părculeț din prefabricate.
Îl văd de la 7 ca pe un student genial și tăcut
Scotocind într-un sertar de lemn bleu într-o vulcanizare 
Schilodită de lumini transparente și dezolante sub piele acrișoară
Se sparg anvelope alunecând dintr-o dată pe mijlocul pantei lent 
Și ridicându-se perfect vertical, în trecere peste șanțuri 
Tripuri angelice − blocuri buretoase lâng-o antenă care supraveghează 
Înțepenită cu ochi parșivi de semafor ploaia vânată și luminoasă din toate sensurile cosmosului. Uite Diz’, oamenii dorm, 1-0 pentru Steaua, lenevesc la TV alintați de led-uri
Și sporturi pe canapele moi − fac copii, mănâncă biscuiți cu magiun cuibăriți unul într-altul
Cu pulovere aspre de lână pe ei 
Inimile miros a bulion proaspăt. Acum se spun povești. Mai e timp.
Din somn mă trezesc brusc și te caut prin pat.
Nu ești nicăieri... și pielea spatelui meu e șifonată.
Perna-mi ciufulește iremediabil părul.
Antena e tot acolo, țeapănă în ploaia vânată și pasteurizată
Cerul, vânătaie pe spatele tău dormind.


Rahova

Ajung în Rahova 
Bucăţi înalte de blocuri stau strâmbe una peste alta în unghiuri dubioase 
Etaje ale vieţii coclite, unghiuri în care timpul e un pui ţigan zdrenţăros
Cu briceaguri după el 
Cu tălpi enorme şi împuţite ce-ţi strivesc coloana vertebrală sistematic.
Tata e desfiinţat de birocraţie şi impozite – prin termopanele înclinate se strecoară soarele alterat și albicios.
Etaje pe diverse straturi sociale, scări de bloc mizerabile, îmbrobodite cu transpiraţie,
Înăuntru sunt lifturi cu scripeţi de cârpă, traşi de un corp rahitic găzduind o antenă parazit pentru TV care 
porneşte din şira spinării lui. E obosit, păleşte, își strânge în el oasele, ajungând o bucată de carne 
în care regăseşti forma unui picior,
a unor degete,
stânca ascuţită a unei tâmple.
Ochi deschişi acoperiţi de o pojghiţă din care cresc floci lungi și lucioşi.
Mă plimb, vreau să ajung la tata. La administraţie întâlnesc doi pereţi crem într-un unghi imposibil de strâmt cu tablouri negre şi icoane vechi agăţate pe-acolo. 
Administratorul a dispărut.
Urc la tata – dormim. E dimineaţă.
Totul e identic ca şi cum n-aş fi dormit de loc. Tata îmi împachetează fursecuri dulci în mulaje 
Din gips deteriorate cu Venus, Laocoon, Moise, Hermes
Le iau.
Rătăcesc apoi printr-o ploaie torenţială deasă şi maronie până pe străduţele cu case mici şi vechi din Bucureştii Noi.
O fată în taior lasă o dâră foarte lată din mirosul angeloid al dezvirginării cu un fotbalist.
Nămol peste linia de tren. Intru-ntr-o Dacie 1300 neagră dantelată pe margini de rugină şi urmăresc ploaia noroioasă din spatele portbagajului, ca-ntr-o caroserie comodă, ocrotit de tablă şi sticlă tulbure .
Mă pun liniștit şi firesc pe bancheta din spate şi-adorm lângă trupul tău, îmbrăţişându-l.
Afară e frig, lumea iese în pulovere, numa’n camera mea sunt 45 de grade. Se sufocă până şi tencuiala transpiraţiei pereţilor. Pereţii mei au culoarea amniotică a miezului de banană. Sunt într-o secţiune geometrică pură a fructului STRANIU, WEIRD cum zic americanii. Ce mă scoate din minţi sunt gaborii noștri graşi, manelişti cu priviri goale şi tâmpe, frânele bruşte în noapte care şuieră lobul parietal lăsând urme de roată pe el, dar mai ales liniştea asta năduşită 
în care ca’n-tr-o conservă de piure se-mpotmolesc greierii...


Noaptea

Noaptea e sacadată. Capul unui rapper absoarbe în ritmul beat-ului mizeria şi râsul prostesc al femeilor ieşite în faţa blocului cu plozii la joacă. O atmosfera mediocră: sufletul lor bâzâie ca-ntr-un stup de cărniţă moale. Manelele sunt ca un burete de sârmă pentru creierul lor, dar se simt bine şi ăsta e singurul lucru care contează. Întuneric albastru, suculent, răcoare ca-ntr-o coacăză neagră strivită. Câtă frumuseţe în lipsa lor de creier. Naivitatea lor sclipeşte.
Ceva trebuie să fie dragoste
Ceva trebuie să tânjească după altceva
În noaptea asta două mâini o să se strângă,
Una bătrână, noduroasă, cu unghii lungi şi roşii,
Alta tânără, vânoasă şi lată
Ele se vor strânge 
Ele trebuie să se strângă
Cu un curcubeu de spermatozoizi deasupra lor.


Dulciuri

Dulcele meu a plecat din gura cu bale 
A picurat pe fundul chiuvetei peste cocoloașele 
uscate de pastă de dinți 
De câteva zile e ger de diamant lângă cutia de Bonux
Se sting becurile câteodată și mie-mi filează din ce în ce mai multe lămpi
În oglindă nimic, nimic, niciodată 
Decât faianța murdară, schije de dulce s-au înfipt într-un gemuleț 
Mușcata mea s-a albit și floarea ei 
a făcut carii.


Craniul

Aş vrea să mi se spargă odată pentru totdeauna ţeasta
Să iasă umflăturile creierului printre cioburile albe şi
Netede de calciu 
Sângele desigur să hrănească inima neagră a nopţii...
Citesc într-un ziar că indienii au nevoie de bărbaţi 
Ca să muncească aşa că schimbă sexul femeilor 
Ăsta nu e un reportaj,
Ci o consemnare a nebuniei, cu ciobul acela 
Alb şi neted de calciu pe fruntea unei epoci obeze
Cu aripi de vultur 
Şi picioare de şobolan 
O pace ca o cuşcă în care intri 
Şi ţi se ascund gratiile.


Caloriferul pe care-l am la gât e un colier... 

Duhneam a scări 
Gândeam cu bucăți reci de mocirlă 
Eram obosit și mă durea gâtul...
Nu eram obosit și nu mă durea gâtul
Nu gândeam cu bucăți reci de mocirlă
Doar duhneam a scări, a trepte poroase de ciment
Eram lângă zâna troleului,
Din cabluri care fac scurtcircuit
Văd pe toată lumea cum face varice la coadă
Mirosind în ultimul hal a trepte de scări 
Și-a țigări.


Vara

Miroase a lame, a spumă de ras
Mă bărbieresc încet și mă tai. Curg câteva picături moi de sânge pe chiuvetă
În balcon e praf – pânze de păianjen prin cotloane astupate cu sacoșe
Când intru mă izbește cuptoru’ de-afară
Din ferestrele blocului de vis-a-vis se ridică picături moi de sânge.
Nu observă nimeni, vecinii mei se-ntorc hipnotizați și înțepeniți cu câte două bidoane de apă
Sub patul meu: șosete murdare. Mi-e lene să le-arunc în coșul de rufe.
Mi-e lene să iau apă la 8 litri 
mi-e lene și mă trântesc în pat acoperindu-mă cu un cearșaf din reci lame de ras.
Mă chinui s-adorm. Mă forțez să adorm strângându-mi pleoapele ca să gliseze
Lamele de ras îmi intră-n carne 
Stau încovoiat ca un covrig 
Strâng mai tare din pleoape
Și transpir sânge.


Tipa din excursia cu frunza de curmal

Frunza de curmal nu înseamnă nimic
Vreau doar regele 
care tremură din tendoane 
în galantarul cu vitrină coclită
mare, munți și vâsle de var 
poate mai și învățăm 
să-notăm – nu știu

puțini oameni știu 
că fiecare frunză de curmal 
pentru mine e nu știu:
− Uite! Ăsta e ăla care și-a descusut setea 
ca pe-o matricolă

Sigur,
M-aș descoase clipit cu clipit 
în fundul autocarului lângă motor
ca să nu te mai visez decât 
în somn

De stucatura cu struguri a timpului 
ar fi mișto să pun ciorchine de must
Nu fac asta 
Ciorchinii ăștia fac viermi 
și au scame,
Nu știi câți tuberculoși au pus gura pe ei
Nu bea! Câh!
Ai băut...

Coada de mașini la stop;
Deasupra în bolovanul de sulf al 
soarelui
se face o coadă de comete

Indiferent cât e de frig degetele stau 
pe net:
Ne-am bălăcit destul,
Fata asta cu constituție astenică 
A dispărut 
În spatele geamandurii


Retrovizoare cu puști

Ce simți atunci când după bărbierit obrazul meu e-o 
ploaie de carne dintr-un nor de spirt? − câțiva prieteni 
și-au pus drapeluri de șuncă de praga la pervaz;
tragem cu săgeți otrăvite în frigideru’ cu sucuri la 2 L de la Droma’.
Ne ducem să spargem cărămizi cu auzul până ni se face dor de 
miezul brânzos al lunii;
mă bărbieresc zilnic doar pentru senzația de defrișare, decojind
straturi fine de piele până-mi lucește maxilarul; beau apă imediat cum mă trezesc:
m-am trezit cu sprâncene de cobalt după ce-am visat îngeri
care beau leucemie din fântână.
cea mai bătrână urmă de nesimțire sunt roțile dezumflate 
împietrite-n asfalt,
o Dacie care dădea cu spatele spre scara 2
stopuri care urmăreau un cuplu de bordure lăsate să prindă viermi lângă centrală
grilaje rotunde în drum spre piață − se vedea bătrânețea sifoanelor 
dinăuntru buruieni de praf bej crescute din orgoliu 
negustoresc.
De-aici nu mai știu decât că era cald, că obrazul meu era neted
Și că un pieton se oprea născându-se 
Pe trotuar.


O pungă de sânge pe parbriz e o pungă de sânge nu o glumă 

Somn
printre maidanezi 
care pe caniculă se-ntind ca margarina
pe asfaltu’ncins 
Primăvara se scarpină până-şi jupoaie pielea

O să ne dea şi nouă păduchi într-o bună zi de salariu 
Şi-o să se facă o coadă de 5 zile la gaz duminică de duminică
A doua zi va fi o luni,
Buteliile s-au terminat
La soare oamenii se scarpină de asfalt ca
Disperaţii  
Râzând în hohote isterice
Cu şuncile burţii şi spatelui 
franjuri.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul