Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Aş vrea să gândesc pozitiv

        Adrian Costache

Vreau să gândesc pozitiv. Mi se vorbeşte de „gânditul pozitiv” de un deceniu şi ceva, la început mi se spunea că a gândi pozitiv înseamnă a avea încredere în tine, a construi ceva pozitiv pe date iniţiale favorabile. De altfel, cu timpul, a venit înspre noi dinspre Europa o întreagă literatură despre succes, iar gânditul pozitiv face parte din reţeta succesului. Mai de curând mi se spune că trebuie să gândesc pozitiv despre ţară, despre Guvern etc.
Şi, într-adevăr, vreau să gândesc pozitiv. Dar nu prea pot. Nu am fost „educat” suficient. Aş vrea, de pildă, să scriu însemnări pozitive despre şcoala românească şi despre succesele ei. Aş putea să scriu despre olimpici, dar toată lumea face asta, se repede spre ei, le ia interviuri, le dă premii, nu-i lasă să respire, le spune că sunt genii, sunt daţi exemplu întregii ţări. Un drăcuşor îmi spune însă că şi aici, în povestea asta cu olimpicii, e ceva artificial şi umflat şi că are prea multă politică în ea, între altele şi fiindcă dintre aceşti olimpici – o spune un studiu al unei universităţi – nu confirmă totuşi decât circa 20% dintre ei. În rest, un fel de surogate de olimpici! Ceilalţi 80%, care vin apoi şi umplu spaţiul cercetării, al performanţei intelectuale, sunt outsiderii de azi. Îmi reprim însă drăcuşorul şi spun că, într-adevăr, aici există un domeniu în care se poate gândi pozitiv. De care şcoala de un anume tip poate fi mândră. De altfel, în general vorbind, cariera mea de profesor s-a desfăşurat în acest spaţiu al performanţei, chiar dacă nu întotdeauna încununată olimpic. Dar fără ca aceste încununări să lipsească totuşi!
Aş vrea să găsesc şi alte motive de a gândi pozitiv despre şcoală. De pildă, aflu că MEN vrea să propună eliminarea notelor de la unele discipline de studiu. Ar fi, probabil, un lucru bun, pentru că presiunea asupra profesorilor ar scădea, şi aşa obiectele în cauză producând la scară industrială numai (sau aproape numai!) note de zece. În acest fel, „portofoliul” elevului ar fi mai aproape de realitate. E vorba, printre altele, de religie şi sport. În acelaşi timp, gânditul pozitiv se împiedică de o realitate pe care o aflu recent din mass-media. E vorba de cele 4,6 milioane de absenţe înregistrate (doar cele înregistrate!) în cataloagele şcolilor de stat ale României, din decembrie şi până la sfârşitul lunii martie. Indiferent de ce vor spune unele „voci”, pentru mine frecvenţa, prezenţa elevului la şcoală în preuniversitar, e mai mult decât un lucru comun. Şi nu doar pentru mine! Este important, este chiar esenţial. E vorba de ceea ce se ştie de decenii, poate de secole chiar, că în formarea personalităţii unui adolescent, prezenţa la ore cu tot acel ethos al învăţării pe care-l presupune existenţa unei clase/unei echipe este crucială... Că aici are loc un proces de socializare şi de formare civică pe care doar şcoala îl produce. Că la şcoală există activităţi de învăţare specifice ce nu pot fi înlocuite cu nimic altceva... Că aici se învaţă reguli, comportamente, atitudini etc. 
De aceea, mi se pare mai important pentru managementul educaţional din strada Berthelot ca, mai întâi, să se rezolve ceea ce e de rezolvat − problema absenţelor, adică. Fiindcă nu se mai poate aşa!... Altminteri, ca într-o piesă absurdă, vom putea inventa chiar în preuniversitar învăţământul la distanţă. Ca în unele universităţi particulare, în care totul se face de universitate: lucrări, teme, chiar şi examene... Important e doar să te înscrii şi să plăteşti. În rest, are cine să aibă grijă de tine.
Iată, aşadar, de ce încă nu pot gândi pozitiv. E şi greu. Mai ales că se mai întâmplă să mai auzi şi câte o organizaţie non-guvernamentală cu profil de protejare a copiilor că-ţi produce o târzie revelaţie într-o după-amiază de primăvară, când, de la un post de televiziune, ONG ne avertizează că a „mustra” copilul/elevul este o formă de „agresiune” asupra acestuia. Am realizat brusc şi revoltat ce regulamente învechite are şcoala de azi, fiindcă ele conţin încă, între sancţiuni, şi una care se cheamă „avertisment”, şi una ce se cheamă chiar „mustrare”. Regulament de lumea a treia, ce mai!, am conchis eu sub imperiul unei revolte de moment. 
Se poate vedea, aşadar, cât de greu e să gândeşti pozitiv în lumea de azi. Mi-amintesc că nu cu prea mulţi ani în urmă – cred că acum vreo cinci sau şase –, într-o clasă de a IX-a, la capitolul Comunicare la tema cu titlul Monologul narativ, una dintre eleve a vorbit despre homosexuali şi despre dreptul lor de a adopta copii... Ba chiar, în finalul celor aproape două minute de monolog, a invitat clasa ca a doua zi să participe la marşul/parada acestor persoane. A fost un moment... emoţionant în viaţa mea de profesor. Nu mai ştiu cât de convingătoare a fost eleva – azi e studentă la medicină! –, ştiu doar că tinerii aceia de 15-16 ani erau cu ochii pe mine. Aproape că se bucurau că fusesem pus într-o asemenea ipostază, între mine şi ei distanţa fiind de cel puţin o generaţie şi jumătate. Nu mai ştiu exact cum „am rezolvat problema”. Cred că am făcut doar „analiza structurală şi stilistică” a monologului. Cât priveşte problema adopţiilor (aici fusesem întrebat direct ce părere am, nu mai puteam s-o cotesc!), bănuiesc că am spus ceva de genul: căutaţi în dicţionar ce înseamnă cuvântul „mamă” şi ce înseamnă cuvântul „tată”...
Nu ştiu dacă fata aceea, prin tema provocatoare aleasă, a contribuit şi ea la ceea ce azi se cheamă „democratizarea” şcolii, a ethosului acesteia, postmodernismul din educaţie. Cred doar că mintea noastră, prin datele ei naturale, are o logică intrinsecă, pe care n-ar trebui s-o agresăm. Şi mai cred ceva: că n-ar trebui să ne despărţim de istoria noastră culturală şi umană cu atâta superficialitate şi atât de grăbiţi. Nici măcar de faptul că în învăţământul preuniversitar prezenţa la ore este şi trebuie să rămână obligatorie.  
Sigur, în spatele acestui colaj de „evenimente” se ascunde ceva: semnele unei crize reale şi grave de autoritate a şcolii de azi. Criză care se prelungeşte. Iar căutarea cauzelor este imperioasă. Deocamdată însă, ridic ochii şi nu văd că acolo sus cineva se preocupă de aceste cauze. În locul acestui efort, descifrăm alte eforturi, tot postmoderne, de „democratizare” a şcolii, necesare poate şi ele. În fapt, MEN nu poate ocoli problema absenţelor, fiindcă ea e mai mult decât reală. Datoria urgentă a Ministerului este, aşadar, aceea de a se apleca asupra acestui fenomen cu adevărat îngrijorător. Asupra milioanelor de absenţe din cele patru luni calculate... 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul