Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Un roman de top

        Radu Aldulescu

Sintagma metaforă care dă titlul romanului Vioricăi Răduţ㠖 Īn două lumi, Editura Cartea Romānească, 2013 − apare ca atare spre final, numind starea de muribundă a mamei eroinei centrale, Orica, īn momentul cīnd aceasta īși īntreabă fratele cum īi este bătrīnei. E īn două lumi, i se răspunde. Expresia transcende tenta argotic-dialectală, indicīnd o zonă nebuloasă şi, deopotrivă, atroce, aflată īn sau īntre viaţă şi moarte, īn sau īntre lumea aceasta şi lumea cealaltă, dīnd sensuri multiple amplei desfăşurări epice, care pare să palpite īntre lumi concretizate īn laitmotive-obsesii ale eroinei-personaj narator. Acestea revin periodic de-a lungul naraţiunii, sugerīnd căderea lumii contemporane, impregnată adesea de culoare locală autohton㠖 lumea provinciei, a navetiştilor, a dictaturii birocratice, a mediului profesoral etc. –, excelent pusă-n pagină de autoare. Simbolurile şi semnele certe ale căderii se identifică la o rigoare cu simbolurile şi īnsemnele crizei, care-i fără doar şi poate una spirituală, aflată-n proximitatea vremurilor de pe urmă. Atmosfera īmbīcsită, de vis cu reverberaţii groteşti, a tranziţiei postcomuniste aminteşte de profeţia-avertisment a unui erou martir deţinut politic pierit īn īnchisoarea de la Tīrgu-Ocna, īn 1952 – l-am numit pe Valeriu Gafencu. Aflat şi el īn două lumi, pe pat de moarte, acesta spunea: „Ateismul va fi īnvins, dar fiţi atenţi cu ce va fi īnlocuit”.
O literatură precum cea a Vioricăi Răduţă, prozatoare, poetă, avīnd totodată formaţie de critic şi autoare de sinteze, are, īn ce mă priveşte, menirea de a ne menţine atenţia trează faţă de pericolele īnconjurătoare, menite a defrişa şi netezi calea spre pieirea veşnică, prin echivalentul democratic al ateismului comunist – o civilizaţie de bunăstare şi confort fără precedent, cu jucării pentru oamenii mari, care se propagă cu o forţă uluitoare la noi, ca şi īn toate statele foste comuniste, concretizīnd un mod mai subtil şi mai perfid de a-i spune omului că trebuie să uite de Dumnezeu şi de orice altă viaţă şi lume decīt cea de aici şi de acum, adică, repet, de a-l duce spre pieire veşnică. Īncă din titlu autoarea avertizează asupra existenţei celei de-a doua lumi şi vieţi ce ne e dată prin venirea īn lumea asta şi ca şansă de salvare şi pe care forţele răului, īnconjurīndu-ne tot mai strīns, ne īndeamnă s-o irosim.
Printre laitmotivele-obsesii vehiculate de naraţiune pe spaţii vaste, există şi camerele video, care stīrnesc unui personaj episodic un comentariu la obiect faţă de furtul sufletului şi anihilarea personalităţii: Nu mai e nevoie să ne bage cipuri... Camerele video adică sīnt prea de ajuns. O situaţie ce poate echivala cu cea din 1964, cīnd au fost golite puşcăriile de deţinuţi politici, dat fiind că aceştia nu mai prezentau nici un pericol – toată floarea neamului romānesc fusese distrusă, iar prin comunizare, īntreg teritoriul Romāniei devenise o temniţă īn care fiecare locuitor era supravegheat şi monitorizat. Şi totuşi supravegherea şi monitorizarea nu erau nici pe de parte atāt de stricte ca azi. Camerele video există pe holurile liceului unde funcţionează ca profesoară Orica... „Īn liceu au pus camere video şi pe scări, auzi tu!!!”, exclamă o profesoară īntr-un crīmpei de conversaţie, īn treacăt, relevīnd parcă un fapt divers cu iz monden, asumīndu-şi, cu oarecare responsabilitate parcă, binefacerile civilizaţiei. Nivelul conversaţiilor profesorilor nu-l depăşeşte pe cel al chelnerilor, frizerilor sau navetiştilor din tren, care revin şi ei periodic īn naraţiune. Lumea īnvăţămīntului este adusă la zi de Victoria Răduţă, cu elevele avīnd aspiraţii de top-model; ele fumează īn draci, se filmează cu telefoanele cu camere video şi scandalizează femeile de serviciu care raportează profesorilor de serviciu despre toaletele pline de prezervative. Camerele video se extind şi se multiplică prin gări, autogări, holuri ale instituţiilor publice, pe străzi, ca nişte ochi de mort ce sorb fluxul vital din fiinţe spre a hrăni trupul unui monstru atotstăpīnitor. Prezenţa acestor ochi de monstru este comentată īn fel şi chip de diferite segmente sociale, iar rolul şi misiunea lor abia dacă este sugerat de volutele frust-ambigue ale naraţiunii şi mai ales de atmosferă, modificată genetic parcă, toxică, cu inserturi de pierdere a consistenţei memoriei, din care derivă condiţia femeii singure īntr-o lume şi aşa marcată de alienare. Viaţa eroinei alternează īntre realitate şi vis, din nou două lumi care se varsă una īn alta, iar undeva la intersecţia lor ia naştere substanţa narativă care umple matricea – o zonă dintre lumi, cu peisaje, gesturi şi culori scoase din cel mai adīnc subconştient.
Profesoara Orica este veşnic pe drumuri, īntre casă şi slujbă, īntre oraşul de reşedinţă şi oraşul natal, unde ajunge periodic să-şi īngrijească mama muribundă, cu escale īntr-un Bucureşti cultural scăldat īn urdorile caniculei şi poluării, cu terase de cīrciumi-muzee, biblioteci, figuri stranii de scriitori şi pictori, īncropite din gesturi imprevizibile, dezminţitoare, alcătuind o boemă pe măsura lumii. Dincolo, īn oraşul de reşedinţă numit Prahova īn roman, avīnd datele şi īnfăţişarea Ploieştiului, apare periodic, ca un laitmotiv-obsesie, figura recognoscibilă a poetului care s-a sinucis cu cuţitul īnfipt īn piept prin presare cu mānerul īn uşă – o altă sugestie a bolii lumii care se autodevorează dorindu-se unică, refuzīnd scindarea, devenirea īn spirit şi accesul la viaţa veşnică. Īn aşteptarea unei revelaţii parcă, Orica trece pe līngă fereastra şi balconul poetului sinucis meditīnd şi convertindu-şi meditaţia īn vis; īşi plimbă visele cu trenul, umplīndu-se de hărmălaia vulgului de navetişti care toacă mărunt evenimentele, jecmăneala şi hoţia pe faţă a politicii, īn amestec cu banalul şi senzaţionalul cotidian. Autoarea dovedeşte că are o ureche bine antrenată pentru acest gen de oralitate, o aşa-zisă gură a lumii esenţială şi decisivă īn susţinerea demersului narativ, care īşi relevă virtuţile şi īn amintirile cu iz de delir ale mamei muribunde, dintr-o tinereţe şi o viaţă cu multe neamuri, deşirīnd crīmpeie dintr-un roman de familie. Īn această zonă este punctul forte, pilonul de susţinere al naraţiunii, care justifică şi umple singurătatea, creatoare eventual, a eroinei principale şi tinde să i-o transfere autoarei. 
Scriitura Vioricăi Răduţă se detaşează, se dezice, parcă, de propria-i singurătate, creionīnd personaje şi o lume ficţională aferentă extrem de originală, care armonizează mai multe lumi-faţete contrarii ale realităţii cotidiene actuale. Ca unul trecut adesea prin genul acesta de exerciţiu, care cere multiple abilităţi şi potenţe, pot spune că ea a reuşit o performanţă rară. Īn două lumi este un roman de top. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul