Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Sport şi filozofie mălăiaţă

        Gelu Negrea

• Oltchim câştigă, Gyor se califică în finala Ligii Campionilor la handbal feminin. Păi, să nu-ţi vină să-ţi dai cu-n ciocan în fluierul piciorului şi să-ţi pui probleme abisale de tipul: este, oare, sportul nedrept? Cu durere-n suflet şi cu nesfârşita părere de rău pe care o generează prăbuşirea oricărei iluzii mă văd silit să mărturisesc sincer: tare mă tem că nu. Spre deosebire de viaţă, sportul nu funcţionează după principii morale, ci după reguli; el nu e nici drept, nici nedrept, nici bun, nici rău, nici generos, nici meschin. Doar necruţător. Doar inflexibil. Doar nesentimental. În viaţă, 2x2 fac câteodată 5, cum postula, cu umor, titlul unui film de-acum mai bine de o jumătate de secol; în sport (uneori, şi în matematică…) aşa ceva este exclus. Cred că n-ar strica – din  când în când, măcar – să  stăm strâmb şi să judecăm viceversa: nu cumva greşim impardonabil atunci când vedem în sport simplul triumf al muşchilor aductori de titluri şi medalii? Poate că el este ceva mai mult decât atât – de pildă: cea mai neconvenţională şcoală de disciplinare a spiritului, ca să nu zic de-a dreptul o agreabilă (în aparenţă) şi exemplară (în fond) pedagogie a normei, a onestităţii şi, în ultimă instanţă, a adevărului. Sportul ne învaţă că, într-o lume relativă, unde totul se negociază şi se tranzacţionează ca la uşa cortului, există câteva lucruri ce se hrănesc inefabil din stabilitatea stelelor fixe şi din austeritatea legilor imuabile ale mamei-natura. Indiferent cât de prost i-ar merge ceasul unui arbitru, un meci de fotbal va dura întotdeauna 90 de minute (plus – minus ceva; eventual, niscai prelungiri…). Indiferent cât de originali ar fi organizatorii unei competiţii atletice, proba de maraton se va desfăşura întotdeauna pe distanţa de 42,195 km – nici mai mult, dar nici mai puţin decât atât. Şi, aşijderea: handbalul se va juca mereu şapte la şapte (exceptând eliminările…), baschetul, la două coşuri, rugby-ul cu balonul oval etc., etc. Mă rog, hocheiul se poate disputa şi pe gheaţă, şi pe iarbă, dar ce, acesta din urmă, e sport?!
Ce vreau să spun cu această filozofie mălăiaţă, născută din perplexitatea otrăvită a opririi Oltchim-ului cu un pas înaintea accederii în finala Ligii Campionilor? (Aţi observat, desigur, că, în genere, nu victoriile, ci înfrângerile predispun la filozofare…). Ceva foarte simplu: că eu, unul, am trăit o mare spaimă în ultimele 10 minute ale întâlnirii de la Vesprem. Da, da: exact atunci când fetele noastre le conduceau, conform cursului jocului, cu 4 – 5  goluri pe unguroaice. Iar spaima mea nu era determinată nici de prestaţia adversarelor (mediocră), nici de arbitraj (foarte bun), nici măcar de vreo (posibilă) sinusoidă sinucigaşă în evoluţia vâlcencelor (excelentă, de altfel, pe tot parcursul de până la acele blestemate minute ale partidei). Mă temeam de timp. Aveam cinci goluri avans, dar mai aveam şi şase minute de joc. Iar în şase minute, la handbal se poate întâmpla orice – inclusiv ceea ce s-a şi întâmplat: să nu marchezi nici un punct, iar partenerul să înscrie de câte ori e nevoie pentru a te zvârli de-a berbeleacul din extaz în agonie. Vă daţi seama?! Cu şase minute înainte de final Oltchim era calificată; la fel, înainte cu cinci, cu patru, cu trei, ba, chiar şi cu două minute. Dacă meciul s-ar fi putut opri atunci…
Dar tocmai asta ne învaţă, până la urmă, sportul: că nici un meci nu se termină atunci când îi arde buza cuiva, ci doar atunci când îi e lui scris în regulament – implacabil , insensibil, neiertător. Ca destinul. Ca moartea. Pentru că (iertat să fiu c-o iau din nou pe coarda razachie a metafizicii existenţiale) la fel se întâmplă şi cu fiecare dintre noi: nu mai putem smulge vieţii nici un pârlit de minut suplimentar când Supremul Arbitru fluieră beckettianul sfârşit de partidă. Cu deosebirea – esenţială – că nimeni, în afara Lui, nu are habar de momentul în care va sufla în cel fluieraş de-arţar, mult zice cu-amar, pe când în sport toată lumea ştie fiindcă oricine poate să cronometreze cât mai e până…
De-aia, uneori, sportul e mai palpitant, mai frumos, mai captivant chiar decât viaţa! Şi, în orice caz, mai optimist: acolo, în sală sau pe stadion, întotdeauna mai e loc pentru un recurs la metodă, pentru încă un meci, pentru încă o finală de disputat sau măcar de visat cu ochii deschişi fiindcă, impasibilă, viaţa merge înainte într-un perpetuu, impenetrabil viitor. Drama este că fetele de la Oltchim au o mare dilemă: pentru ele mai există sau nu vreun viitor? Înţelegeţi, desigur, ce vreau să spun.
 Doar acelaşi diabolic timp e în măsură să dea răspuns la această întrebare angelică…
• Noroc că pe lume sunt şi lucruri mai vesele. Fotbalul, de exemplu. Vorbesc despre fotbalul nostru, mioritic, nu despre alde Real Madrid, Barcelona, Bayern München, Chelsea, Benfica sau Borussia Dortmund; astea-s, oricum, din alt film, de pe altă planetă, din altă galaxie sportivă. Ele îşi dispută supremaţia europeană în întâlniri memorabile făurind legende pentru deceniile care vor veni; ele adaugă un miraculos Borussia – Malaga 3:2 în secundele de prelungiri la mitologia imprevizibilităţii jocului cu balonul rotund edificată cu ocazia unor finale vrăjite gen Manchester United – Bayern 1999 cu două goluri înscrise de britanici (Terry Sheringham şi Ole Gunnar Solskjaer) în tot atâtea minute  – ultimele – dintr-un joc în care fuseseră dominaţi copios şi conduşi meritat; ele propun bătrânului continent fotbalistic eroi proaspeţi şi neaşteptaţi precum echipierii acestei Basel ivită din neantul helvetic; ele au probleme de înlocuire a unui antrenor care câştigă Bundesliga cu nu ştiu câte etape înainte de sfârşitul campionatului şi păşeşte in tempo di marcia către finala Champions League; ei… ehei…
Pe când noi, aici, la porţile Levantului, dăm cu sâc spre un Isarlâk ce trimite, totuşi, o formaţie în semifinalele Europa League, acolo unde nu e loc pentru nici un team din Franţa, Italia sau Olanda; noi, aici, schimbăm mai mulţi antrenori decât numărul etapelor scurse din campionat, ultimul, Paulo Sergio fiind trimis la plimbare după ce patronul CFR-ului îşi declarase public nemulţumirea vizavi de prestaţia mizerabilă a… jucătorilor echipei sale; noi, aici, asistăm la polemici cu miasme de mahala minoritară între preşedintele Ligii şi selecţionerul Naţionalei, între acesta din urmă şi un fel de fotbalist expirat timpuriu din motive de cerebel, între un (scuzaţi cuvântul) manager cu reflexe de băiat din galerie şi nişte fani cu maniere alese, de Podul Grant…
Bine că printre atâtea comicării cu iz de carnaval preschimbat în bâlci de provincie mai avem timp să admirăm parcursul impecabil în campionat al Stelei, să ne bucurăm de interesul unor cluburi de elită din Europa pentru un fotbalist ca Vlad Chiricheş sau de promiţătoarele încercări ale unui proaspăt investitor, Ionuţ Negoiţă, de a resuscita un (fost) brand de prestigiu al soccerului dâmboviţean, Dinamo Bucureşti. Poate iese ceva din toate astea…
Finis coronat opus: ştiţi câte sportive alcătuiesc lotul României la ediţia din acest an a Campionatelor Europene de gimnastică? (Răspuns corect: două). 
Sper că nu e cazul să mai precizez că rândurile de mai sus par, numai, o întrebare, fiind, de fapt, un semnal de alarmă, un strigăt de disperare, un suspin de umilinţă – la alegere. Păi, dacă şi la gimnastică din ce-am fost am ajuns cam la fel ca la handbal masculin, box, lupte, volei, atletism etc. cum naibii să nu te pocnească în creştet apetitul pentru filozofie?!

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul