Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Canonul lui Manguel

        Adela Vlad

Alberto Manguel glosează, în volumul său Jurnal de lectură. Un Don Juan al cărţilor (Baroque Books and Arts, 2012), pe marginea a douăsprezece cărţi dintr-un spectru variat ca tematică şi ca moment al apariţiei: de la romanul japonezei de secol X Sei Shonagon Cartea pernei la Afinităţi elective, de Goethe, sau Ieşirea la suprafaţă, de Margaret Atwood.
Este imposibil de apreciat dacă această „listă” s-a alcătuit datorită unor principii asociative sau dacă este, pur şi simplu, rodul unor capricii de lectură. Jurnalul este scris în perioada iunie 2002 − mai 2003. Ar fi interesant de ştiut cum ar fi arătat „lista” dacă jurnalul ar fi fost scris în urmă cu douăzeci de ani.
Într-o mai mică sau mai mare măsură, orice jurnal de scriitor e un jurnal de lectură. E suficient să ne gândim la jurnalul lui Radu Petrescu sau la corespondenţa lui Brumaru, un jurnal „adresat”, mărturia unui cititor împătimit, pentru care personajele sunt de multe ori mai adevărate ca oamenii. De asemenea, Livius Ciocârlie polemizează în jurnalul său apărut recent (La foc mărunt) cu gânditori precum Pascal sau Montaigne.
Alberto Manguel nu trăieşte ascetic într-o lume a cărţilor ca într-un turn de fildeş. Călătoreşte neîncetat, susţine conferinţe şi lecturi publice în toate colţurile lumii. E preocupat de chestiuni de actualitate la începutul anilor 2000 precum războiul din Irak, dictatura militară din Argentina, hegemonia americană. Citeşte în tren, în avion, în pat sau la masa de lucru. „Starea de lectură” se prelungeşte chiar şi după ce cartea a fost închisă, e un exerciţiu intelectual permanent, care ţine aproape tot atât cât ţine starea de veghe. Ficţiunea îi acutizează percepţia asupra realităţii, viaţa şi literatura îşi sunt, una celeilalte, o cutie de rezonanţă. Londra este, pentru Manguel, oraşul lui Sherlok Holmes, al lui Dr. Jekyll şi Mr. Hyde. Emil Brumaru, la rândul său, se întreabă într-o scrisoare către Lucian Raicu oare cum ar arăta Anna Karenina în blugi. Lectura este un soi de anticameră a vieţii: „Îmi pare că, fără să ştiu, în timp ce citesc iau notiţe pentru ceea ce voi trăi într-o zi sau pentru ce am citit cândva fără a înţelege”. Manguel literaturizează realitatea, întâmplările prin care trece, de la cele benigne la cele grave, sunt trăite de parcă le-ar citi într-o carte.
O carte cheamă după sine o alta, prin cine ştie ce logică a asocierilor. „Vagabondajul” minţii, declanşat de cărţile citite alcătuieşte substanţa acestui jurnal de lectură. Cititorului Manguel nu-i rămâne decât să stabilească legături, corespondenţe, în fond, între lucruri, situaţii, stări, personaje. Literatura este un uriaş intertext: o înlănţuire fără capăt a unor fragmente aparent disparate, aparţinând unor epoci, curente, domenii diferite. Lectura unei cărţi de Arthur Conan Doyle trimite la Boris Vian şi mai apoi la Cortazar. Deşertul tătarilor al lui Buzzati conduce inevitabil la Kafka şi apoi la Tolstoi cu Moartea lui Ivan Ilici. Timpul care curge în gol, ratarea, aşteptarea zadarnică sunt teme comune celor trei autori.
Cele mai multe dintre cărţi sunt recitite, scriitorul deplângând condiţia adamică – pierdută − a lecturii inocente, practicate în copilărie sau adolescenţă. Insula doctorului Moreau, de plidă, de H.G. Wells, nu mai poate fi citită cu înfiorarea acelui lector virgo care fusese Manguel la vârsta primelor lecturi. Scriitor el însuşi, Manguel e preocupat de „meşteşugul” scrierii, pe care îl analizează în calitatea sa de connaisseur. Jurnalul său de lectură conţine inclusiv paragrafe de teorie literară, cum ar fi acelea în care analizează tehnica lui Goethe din Afinităţi elective, a cărui omniscienţă îl transformă „într-un maestru de ceremonii, care comentează, dar nu determină comportamentul personajelor”. 
Conştiinţa pactului cu ficţiunea, „suspendarea voită a neîncrederii” în faţa textului dovedesc că Manguel e în acelaşi timp un cititor naiv şi reflexiv, în accepţiunea dată de Orhan Pamuk termenilor.
Cartea, citită la vârste diferite, rămâne un reper al transformărilor interioare prin care trece individul de-a lungul timpului. La fel cum trecutul se modifică prin prisma viitorului, cărţile citite la un moment dat îşi amplifică sensurile prin cărţile citite ulterior.
Un cult aparte este consacrat cărţii ca obiect a cărui istorie, nu de puţine ori, se confundă cu istoria personală a posesorului lor. „Corpul” cărţii înmagazinează la propriu indiciile unui  anume timp: de la bancnote la scrisori.
Manguel redactează liste (de personaje preferate, de oraşe unde i-ar plăcea să trăiască etc.), este un adept al fragmentarităţii, dat fiind că are capacitatea de a reflecta, caleidoscopic, întregul. Scriitor, vânează poveştile, e frustrat când, în avion, pierde firul unei conversaţii între două doamne şi ratează poanta unei anecdote.
Fiecare cititor are libertatea de a-şi alcătui propriul canon. Jurnalul lui Manguel confirmă, o dată în plus, un adevăr prea bine ştiut: cărţile formatoare sunt cele asupra cărora revenim neîncetat, găsindu-le familiare şi înstrăinate în acelaşi timp.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul