Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Avanpremiere editoriale

        Horia Gârbea

Istoria reală și cea de pe scenă


William Shakespeare − Henric al VI-lea, Partea a treia


Prima înfățișare a geniului

Henric al VI-lea, Partea a treia, este o piesă în care William Shakespeare este, putem afirma, el însuși polifonic, creator de mari personaje, desăvârșit artist al dramatismului și al suspansului, profund și liric, cu o fină ironie sub stratul de sânge al celor mai cumplite crime și trădări. Plasată la începutul carierei dramaturgului, parte a unei tetralogii cu secvențe inegale valoric, această dramă istorică a cuprins nu doar toate ingredientele care vor fi făcut deliciul contemporanilor, dar și toate semnele după care îl recunoaștem pe cel mai de seamă dramaturg al lumii. 
Am vorbit de tetralogie numărând piesele intitulate după numele regilor Henric al VI-lea (6 decembrie 1421 – 21 mai 1471), trei la număr, și Richard al III-lea (2 octombrie 1452 – 22 august 1485), adică piesele istorice care narează faptele Războiului celor Două Roze, întins pe aproape de 50 de ani, de la moartea lui Henric al V-lea (1422) până la înscăunarea lui Eduard al IV-lea (1471) și continuarea cu domnia acestuia, apoi cu ascensiunea și domnia lui Richard al III-lea până la Henric al VII-lea (1485). După cum cred specialiștii, cele patru piese trebuie să fi fost scrise și să se fi jucat mai întâi prin anul 1591.
Henric al VI-lea, Partea a treia, a fost tipărită mai întâi în ediție in-octavo în anul 1595, așadar pe când autorul ei avea 31 de ani, iar Mihai Viteazul, pe-atunci în vârstă de 37 de ani, învingea la Călugăreni. Titlul primei ediții, păstrat și la a doua, aceasta in-cuarto, face referire la două dintre personajele importante ale piesei: Tragedia adevărată a lui Richard, duce de York, și moartea bunului rege Henric al șaselea, împreună cu toată dihonia dintre cele două Case, de Lancaster și York, așa cum a fost jucată de nenumărate ori de slujitorii Preacinstitului conte de Pembroke. 
Ediții ulterioare au mai apărut în secolul al XVII-lea, după moartea prematură a autorului, textul piesei Henric al VI-lea, Partea a treia, înregistrând minime variații. 
Traducerea realizată de autorul acestor rânduri, împreună cu notele cuvenite, va apărea în volumul VII al ediției îngrijite de profesorul George Volceanov: William Shakespeare – Opere, în cursul acestui an, la Editura Tracus Arte. Volumul VI al ediției, recent apărut, cuprinde Henric VI, Partea I (traducere de Ioana Diaconescu, note de George Volceanov).

Istoria reală și cea de pe scenă

La 7 octombrie 1460, Parlamentul Angliei recunoștea pretențiile la tron ale lui Richard Plantagenet, duce de York. Aceasta, după ce, la 10 iulie 1460, York și aliații săi biruiseră trupele lancasteriene la Northampton și îl capturaseră și pe regele Henric al VI-lea. 
Schimbând în piesă unele date ale istoriei, Shakespeare dă dovadă de un talent dramatic excepțional. El aglutinează faptele, modifică vârsta personajelor, conferind acțiunii dinamism și suspans, întărind relațiile de adversitate între personaje, relații ce constituie motorul dramei. Richard, conte de Gloucester, fiul lui York, apare în prima scenă aruncând pe podea capul lui Somerset, abia ucis de el, și își manifestă dorința de a „zgâlțâi țeasta regelui Henric”.
În realitate, Somerset murise în mai 1455 în bătălia de la St. Albans, pe când Richard avea doi ani și șapte luni, iar la data când Henric al VI-lea ceda coroana tatălui său, ducele, pentru urmașii acestuia, Richard abia împlinise opt ani. 
Viitorul Eduard al IV-lea (28 aprilie 1442 – 9 aprilie 1483), fiul cel mai vârstnic al lui York, „spintecă pieptarul” lui Buckingham, lucru posibil la 18 ani într-o epocă a precocității războinice. 
Regina Margareta de Anjou, soția lui Henric al VI-lea, sosește îndată după cedarea acestuia a succesiunii tronului, furioasă, iar fiul ei și al lui Henric, la numai șapte ani, în istoria reală, își ceartă amarnic tatăl că l-a dezmoștenit în favoarea yorcilor! El va muri, ce-i drept, în bătălia de la Tewkesbury (4 mai 1471), la 18 ani, fiind singurul prinț moștenitor al Angliei mort pe câmpul de luptă. 
La sfârșitul aceluiași an, 1460, în bătălia de la Wakefield, Clifford îl ucide pe Edmund, conte de Rutland (17 mai 1443 – 30 decembrie 1460), al doilea fiu al lui York, pe care Shakespeare îl prezintă drept un copil fără apărare, îndreptățind răzbunarea lui Richard, acesta fiind, în fapt, mai tânăr cu nouă ani decât micul său frățior. 
Toată această istorie, dramatică și sângeroasă prin ea însăși, este potențată enorm, de instinctul dramatic al lui Shakespeare, așa cum ai întoarce un arc puternic conferindu-i o energie potențială uriașă.
Răsturnările de situație, destul de dese și-așa pe parcursul piesei, care acoperă un interval istoric de unsprezece ani (1460-1471) și care vor fi părut insuportabile contemporanilor, capătă la Shakespeare aspectul unui vârtej imens sugerând rotirea fără încetare a sorții schimbătoare, fiecare personaj fiind punct pe o cicloidă parcursă cu o năucitoare velocitate. 
York e ucis de Margareta de Anjou și de Clifford − după monologuri memorabile în piesă – în bătălia de la Wakefield. Această bătălie, prezentată dramatic de Shakespeare, e o enigmă a istoriei, nefiind clar azi de ce Ducele de York, aflat în fortăreața sa de la Sandal, a înfruntat la câmp deschis armata superioară a lancasterienilor conduși de Margareta. Unii istorici spun că nu avea provizii pentru a suporta un asediu în castelul Sandal, alții că a fost atras într-o cursă, inamicii prefăcându-se a fi întăririle cerute de York. O altă teorie spune că părțile fixaseră ca dată a bătăliei ziua de 6 ianuarie, pentru a nu tulbura Crăciunul, dar, observându-l pe York, ieșit într-o recunoaștere, lancasterienii l-au atacat ne-cavalerește. Oricum, raportul de forțe era douăzeci de mii la opt mii în favoarea lor. Shakespeare accentuează dramatismul momentului, scriind explicit: cinci contra douăzeci și pune ieșirea pe seama credinței că o femeie-general nu reprezintă un inamic puternic. 
Năprasnică e și bătălia de la Towton, câștigată de trupele Casei York, la 29 martie 1461, iar Shakespeare îi acordă cuvenita importanță. Această confruntare, după unii contemporani ai săi, s-a petrecut între două armate a câte o sută de mii de oameni. Istoricii recenți dau însă cifra, oricum enormă pentru acea vreme, de 50.000 de luptători din care au căzut 28.000. Numărul e impresionant, mai ales având în vedere că era vorba, de fapt, de un război între facțiuni ale aceleiași populații. Pentru comparație, la Nicopole (25 septembrie 1396) s-au izbit oști din toată Europa cu cele otomane pentru a ajunge la numărul, uriaș și acela, de câte 100.000 de combatanți de ambele părți. 
Dramaturgul redă magistral tensiunea și tragica împrejurare a acestei bătălii de la Towton, în fond fratricide, din perspectiva a trei personaje cumplit de nefericite: un tată care își descoperă în inamicul ucis fiul, un fiu care și-a ucis în luptă propriul tată și însuși regele Henric al VI-lea, alungat din luptă de apriga-i soție, ca să nu descurajeze cu moliciunea lui trupele. Deși în joc e tronul său, pe care îl va pierde în favoarea lui Eduard, fiul lui York, Henric deplânge nenorocirea războiului și ura ce i se va purta, chiar dacă ar învinge. Într-un memorabil monolog, el își dorește să fie un simplu cioban, lipsit de povara coroanei, gustând plăcerile simple ale vieții: 

„Ce bine, Doamne, m-aș simți cioban
Ce viață fericită aș avea. (...)
Minute, ore, zile, luni și ani
Ar trece spre sfârșitul lor, pe rând,
Și părul alb, spre groapă mi l-ar duce.
Ce viaț-ar fi! Ce dulce, minunată!
Nu-i dă o umbră dulce păducelul
Ciobanului care-și veghează turma,
Mai bună decât prapurii brodați
Regelui ce se teme de trădare?
Ba da, așa-i, de mii de ori: ba da.
Și, în sfârșit, un lapte covăsit
Ori zer băut dintr-un burduf de piele
Ciobanului, dormind apoi la umbră –
Tot ce-i dă lipsa grijii și odihna −
Cad mult mai bine ca un prânz princiar” (II. 5, trad. H.G.).

Shakespeare nu poate omite două momente importante, dintre care unul legendar, al bătăliei de la Towton, cea mai mare și mai sângeroasă a vremii, amintită și azi prin ceremonii comemorative de lungă tradiție. Unul e uciderea de către Warwick a calului său, pentru a nu fi tentat să fugă de pe câmpul de bătălie, fiind absolut necesar să învingă sau să moară. Celălalt e moartea sângerosului Clifford, care deplânge slăbirea clanului Lancaster prin dispariția lui, ca și lipsa de autoritate a lui Henric, ce a dus la aceste bătălii cumplite. Ambele momente sunt redate de autor într-un mod care face clară violența conflictului și, printr-o logică dramatică exemplară, Warwick îi taie capul lui Clifford pentru a face rocada cu al lui Richard Plantagenet, pus pe zidul orașului York din ordinul Margaretei: „Capu’ la York să-l duceți, retezat,/ Ca York orașul York să și-l vegheze!”.
Alt stăpân, alt cap în același băț, pare să afirme, sarcastic, Shakespeare. 
În chip la fel de abil dramaturgic, Shakespeare mută acțiunea Actului III întâi la capturarea lui Henric de către doi pădurari, apoi la curtea Franței, creând o binevenită diversitate. Acolo o pețește Warwick pe sora regelui Franței, pentru suzeranul său Eduard, pețire petrecută, alt act dramatic, în prezența detronatei Margareta. Din nou Shakespeare comprimă din motive de dramatism timpul și-l lasă pe Warwick (zis „Făcătorul de regi”) să afle că Eduard l-a făcut caraghios (însurându-se cu Elisabeth Woodville), ceea ce-l determină să se alieze instantaneu cu Margareta. Totul într-o singură, puternică scenă.
Dramaturgul trece relativ repede peste capturarea lui Eduard al IV-lea și scurta reașezare pe tron a lui Henric al VI-lea ca să ajungă la alte scene mai încărcate cu dramatism: moartea lui Warwick în bătălia de la Barnet (14 aprilie 1471) și apoi uciderea prințului Eduard, fiul Margaretei, în fața mamei sale, în bătălia de la Tewkesbury. Scena, de enorm tragism, e probabil invenția lui Shakespeare, ca și rugămințile Margaretei de a fi ucisă și ea îndată după fiul ei, rugăminte refuzată cu sadism de Eduard al IV-lea ca și de frații săi, deși sangvinarul Richard ar fi avut poftă s-o facă. Iarăși cu simțul său dramatic uluitor, Shakespeare îl face pe viitorul lui erou, oprit de Eduard să omoare, să plece ca să-și satisfacă pofta de crimă asupra altcuiva: a captivului și detronatului Henric al VI-lea. Neatestată istoric cu certitudine și oricum petrecută la 17 zile după lupta de la Tewkesbury (21 mai 1471), această crimă e ușor de atribuit lui Richard, pe care autorul îl pregătește pentru viitoarea piesă care-i va purta numele: Richard al III-lea. Înjunghierea lui Henric al VI-lea e prilej pentru Richard să-și anunțe programul: uciderea fraților mai mari și accederea la tron. Va mai avea de răbdat peste 12 ani (26 iunie 1483). 
Finalul, în care Eduard al IV-lea, reîntronat, anunță că vor veni ani de pace și voioșie, este magistral la rândul său: cortina pe care o trage dramaturgul e plină de ironie și în contrapunct cu ceea ce se va petrece, pentru că figura neguroasă a lui Richard tocmai ne-a vestit la ce să ne-așteptăm. 

(Fragment din studiul ce urmează a apărea în Caietele Shakespeare Vol. I, în pregătire la Editura Tracus Arte, în completarea ediției William Shakespeare – Opere, îngrijită de George Volceanov)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul