Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Bestiarul lui Dimitrie Cantemir

        Adrian G. Romila

Eseul despre utopia negativă (2008) și antologia comentată cu polemicile lui Marin Mincu (2011) au fost numai două dintre aparițiile importante din ultimii ani ale criticului literar Bogdan Crețu. N-am socotit numeroasele intervenții publicistice, prefețele și administrarea revistei Paradigma, așadar o meritorie și constantă activitate de profesionist al literaturii. Urmărindu-l, mi-a fost greu să epuizez în cronici efemere contribuții științifice solide și perene, și așa îmi e și acum, la noua sa „ieșire”. Rod al unor serioase stagii de cercetare și al unei burse post-doctorale, universitarul ieșean a publicat două volume sub un titlu foarte incitant ca etichetă paradigmatică: Inorogul la porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir (Institutul European, 2013). Preocuparea pentru textele domnitorului și savantului moldovean e mai veche, autorul a coordonat în 2012 un volum colectiv pe această temă. De data aceasta, avem de-a face cu un demers comparativ personal, masiv, edificator, documentat până la exhaustiv, segmentat pe un dublu regim al imaginarului faunistic cantemirian („bestiae Domini” și „bestiae diaboli”) și precedat de premise teoretice interdisciplinare. Sigur că, așa stând lucrurile, e mult mai potrivită lucrării o receptare în publicații universitare de profil decât în periodice literare obișnuite, dar mi-e imposibil să trec cu vederea, fie și într-o cronică săptămânală redusă ca anvergură formală, o asemenea carte. Argumentul cel mai important poate fi acela că o revistă literară circulă mai rapid și mai bine, așadar poate asigura un ecou mai larg, mai eficient, în ciuda diferențelor de stil și în pofida riscurilor de neligitimitate.  Bogdan Crețu e conștient de dificultatea relecturii unui text inextricabil ca Istoria ieroglifică și de caracterul său bine circumscris unui anume context istoric și hermeneutic. Despre operele lui Cantemir, la noi, s-au spus destule și el pare fixat deja într-un canon al literaturii române din secolele XVII-XVIII. Dar o reevaluare polemică a codului imaginar cantemirian de pe pozițiile unui întins background cultural medieval și o analiză lingvistic-simbolică a întregii lumi zoomorfe din celebrul „roman” hieroglific nu s-a făcut până acum. Este exact ce intenționează Bogdan Crețu, în lucrarea sa, arătând că percepția textului lui Cantemir nu trebuie să se oprească strict la cutumele medievale post-bizantine și cu atât mai puțin la cadrul reductiv al literaturii române vechi. Ideea centrală e că, în ansamblul operelor savantului moldovean, Istoria ieroglifică marchează o cotitură de atitudine auctorială, mult mai permisivă libertăților poetice și religioase. Dacă în scrierile de tinerețe Cantemir respectase autoritatea Bibliei ca principal izvor de cunoaștere și revelația ca singura cale de acces la Adevăr, începând cu „romanul” hieroglific Cantemir descoperă libertatea discursului fictiv și posibilități noi de semnificare, extrase din abaterea de la iconografia creștină a textelor medievale de tip „fiziolog”. În arealul românesc, Cantemir e primul care renunță la tradiția răsăritului european, pentru care animalele erau „mostre de teofanie” și „elemente constitutive ale unui limbaj divin”. În Istoria ieroglifică, universul nu mai e un tot armonios ce-și reflectă creatorul, lumea e în derivă și discursul despre lume trebuie să încalce vechile convenții prin mixări de coduri simbolice. În acest caz, afirmă autorul, „în cultura română, Cantemir este cel care descoperă, pe cont propriu, neprofitând de niciun model anterior, literatura”. Această libertate poetică, deloc specifică unei epoci obediente religios, poate fi reliefată prin „efortul de a reface istoria fiecărei măști zoomorfe, de a reconstitui un bestiar care depozitează, asemenea chihlimbarului ce conservă perfect o fosilă dintr-o altă epocă geologică, dovezi vii ale mentalităților, ale viziunilor, ale stereotipiilor lumii vechi”. Studiul lui Bogdan Crețu e, deci, un breviar al bestiarului antic și medieval, dar și un tablou al zoomorfologiei simbolice specific cantemiriene, pe fundalul mai larg al tuturor textelor similare care precedă Istoria ieroglifică. Ilustrând teza unei evidente revoluții literare, premisele teoretice ale autorului vizează, pentru acuratețea analizei, o adaptare cât mai bună la epistema medievală a culturii europene. În încercarea de a-l reevalua pe Cantemir, Bogdan Crețu folosește ideile noii hermeneutici deconstructiviste franceze (Michel Foucault, Michel Pastoureau), pentru a arăta în ce măsură textul lui Cantemir operează o deschidere anacronică a literaturii române spre o modernitate care i-ar fi schimbat parcursul dacă acest text ar fi fost tipărit și răspândit în 1705, când a fost scris. Epistemologii moderni au arătat că ceea ce noi disociem științific în domenii diferite, medievalii uneau holistic. Dacă pentru noi cunoașterea e diferită de imaginație, pentru cei vechi nu era așa. Astfel, sistemul lor de clasificare a simbolisticii animalelor implica o consubstanțialitate epistemologică între fantastic și real, și acesta e fundalul mental în care survine opera lui Dimitrie Cantemir (un fundal care nu are la bază acumulări în interiorul culturii române, precară în circulația manuscriselor și tipăriturilor, ci în imensa cultură europeană și orientală pe care autorul Istoriei ieroglifice o asimilase ca nimeni altul dintre congenerii săi). Scriitura lui Cantemir nu se înscrie, însă, perfect într-un asemenea fundal, ci se inserează, anticipator, într-o tradiție a pre-raționalismului european, în care se amestecă elemente străine de tradiția creștină dominantă. Pe de altă parte, vizând scopuri politice și de afirmare personală, Istoria lui Cantemir își asumă libertăți de reprezentare extrem de moderne pentru vremea sa. „Personalitatea autorului nu se mai ascunde în spatele autorității mesajului pe care îl transmite, ci are inițiativa de a ieși dintr-un semi-anonimat strategic, de a modela mesajul în funcție de propriile interese, de propriile intenții.” În acest caz, „textul devine operă, adică o creație asumată subiectiv, iar emițătorul, până în acel moment de rang secund (cum este și cazul Divanului...), devine autor, adică entitate personalizată, care nu are doar inițiativa, ci și autoritatea de a manipula argumentele în funcție de mesajul subiectiv pe care îl imprimă operei”. Cu alte cuvinte, Istoria ieroglifică profită de tradiția bestiarelor antico-medievale și a erminiilor occidental-bizantine, dar schimbă multe dintre semnificațiile deja stratificate, reinstrumentându-le filozofic, retoric, dialectic, etic și teologic, cu alte motivații decât cele pur religioase și gnoseologice. Ceea ce îl interesează pe Cantemir nu e gradul de familiaritate publică al animalelor-personaje (multe nici nu erau cunoscute eventualilor cititori români din epocă − Leul, Pardosul, Moimâța, Camelopardalul, Filul, Crocodilul, Hameleonul, Struțocămila, Papagaia), ci „funcția simbolică a măștilor zoomorfe”, „posibilitatea lor de dialog semantic”, contrastul dintre tradiția imaginarului și deformările ei subiective. Așa cum arată Bogdan Crețu în cele două volume, Cantemir e un punct de ruptură categorică față de un trecut cultural autohton lipsit de conștiință  artistică și, cel mai important, e un scriitor european înainte ca vreun alt autor român să fi fost vreodată. Analizând, pe rând, personajele din fauna simbolică a Istoriei ieroglifice, universitarul ieșean a dat una dintre cele mai importante, mai consistente și mai originale cărți de analiză a literaturii române vechi.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul