Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Proces afectiv inuman

        Carmen Manuela Măcelaru

Undeva, pe unul din peroanele Gării de Nord. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, coșul de gunoi arhiplin, lângă el tot felul de lucruri care nu mai foloseau la nimic. Și eu am în mine un astfel de coș de gunoi, numai că eu intru și râcâi și nu las amintirile să se dilueze, să se facă totuna cu pământul, nu, eu sunt sadică, eu revin. E frig, îmi ascund mâinile în buzunare, inima e și mai roșie, o simt pe sub haine cum pulsează numai la gândul că plec la el. Așteptam. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, doi cerșetori dormeau pe o bancă, era un frig cumplit, aveau hainele murdare, doi câini țineau de cald, pitulați sub picioarele lor. Anul trecut pe vrema asta, târam aceeași valiză, spre același iubit, în fond, nimic nu s-a schimbat. Am doar un os în plus, la radiografie așa mi s-a spus: − V-a crescut un os din cauza neadaptării la mers. Aș fi întrebat: − Din osul ăsta va da vreo aripă, ceva, ceva care să ajute la alte tipuri de deplasări? Dar medicul a plecat brusc cu radiografia în mână. Mă gândeam că nu am un loc al meu alături de tine. Îmi petrec mult timp prin trenuri, prin mine, stau mult timp la masa de scris, ca și cum aș fi în sala de disecție și tai fără milă până găsesc ce vreau. Nu știu cum să fac să ies mai mult afară. − Hai să ne lipim de geam și să fumăm. Nu te cunosc. Să încercăm să ne cunoaștem, au trecut cinci ani și nu știu cine ești. În dicționar la cuvântul suflet se spune că e totuna cu psihicul, dar nu se spune ce rol are, dacă inima are rolul de a asigura circulația sângelui în organism, sufletul, ei bine, poate să lâncezească. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, deodată îmi vedeam corpul plin de sânge și gânduri, toate amestecate, toate într-o compoziție amorfă, nepăsătoare, sânge și gânduri, rămășițe murdare și ca într-un film horror toate scoteau din mine mâinile să ia aer, să se elibereze din împreunare. În tren am stat lângă o femeie bolnavă de cancer și tot timpul călătoriei, vreme de multe ore, se uita la buzele mele, se uita atât de fix în ochii mei ca și când eu aș fi știut o rețetă miraculoasă de vindecare. După fiecare gară mă întreba iar de vorbă, credea oare că oprirea trenului scotea la suprafață lucruri noi sau metode de supraviețuire!? Eu i-am povestit de el. Mă atașasem de ea doar pentru că era din oraș cu el și asta mă făcea să o iubesc. Ea vorbea de cancer. Eu vorbeam de el. Până la urmă, niciuna nu aveam vindecare: − El unde lucrează? – El mă iubește! În ultimul timp el schimbase multe locuri de muncă și chiar nu știam. – Mă așteaptă la gară! Îl veți vedea acolo. Și părea foarte interesată. În gară l-am luat în brațe, am uitat de femeia bolnavă de cancer cu care împărțisem orele, zgomotul roților de tren, o parte din mine, din el, din ziare. După ce m-am desprins din îmbrățișare, femeia bolnavă de cancer zâmbea și mi-a spus la ureche: − Pe acest pământ eu am vindecare, tu nu. Și a avut dreptate. El este un cancer. Este în sângele meu, îl simt, mă sufocă, îmi face rău și nu pot să-l scot. Într-un fel ciudat, mizeria mă calmează, știu că din toate fleacurile, nimicurile care mănâncă liniștea ca niște paraziți un embrion capabil de viață independentă, inima mea va putea trăi pe propriile puteri. Asta nu s-a văzut la radiografie, pesemne că medicul plecase brusc să anunțe un caz rar, inima se osificase. În tot timpul petrecut cu el, inima mea nu a pulsat sânge, a mers în lungi călătorii de pătrundere în lumea lui. Acasă la el mi-a făcut mâncare și eu deliram, nimeni nu-mi mai făcuse mâncare. A doua zi a pus ceasul să sune să-mi facă omletă înainte ca eu să mă trezesc, dar ceasul m-a trezit și a trebuit să stau în pat până a fost gata micul dejun. Am revenit acasă după două săptămâni. Aici trăiesc din vise, fără imaginație aș putrezi. Visul mă ține la suprafața lucrurilor și nu-mi dă voie să mă scufund. Zic și eu ca soră-mea: − Băi, ăștia sunt niște oameni morți, se duc la piață și atât. Eu fac mai mult de atât, visez în timp ce merg la piață și asta mă ridică deasupra străzii, îmi dă un fel de aripi și drumul până la piață îl fac în câteva secunde. Abia când ajung în fața vânzătoarei revin pe pământ: − Cât costă roșiile? – E prețul afișat! Prin urmare, am primit vina de a nu fi atentă la preț. Văd prețul. Indiferență. Calm. Vânt rece. Fular căzut. Cumpărat roșii. Întorc spatele și brusc îmi ies din nou aripile. Nu văd nimic, nici oameni, nici zăpezi, e ca și cum aș trece printr-un tunel lung unde mă lovesc din când în când de ceva, zid, om, cuvânt, nu-mi pasă. Eu merg prin acest tunel și e ca și cum aș avea propria mea stradă suprapusă pe o stradă din București. Un fel de canal pe unde merg, gândesc, zbor, înot, mă dau peste cap, alunec pe tobogane. Visul. O frumusețe ireală, un câmp verde pe care zac fără să simt corpul, corpul nu există atâta timp cât el nu este lângă mine. Când sunt cu el, câinii vagabonzi de pe stradă se transformă în nişte miei blânzi pe care-mi vine să îi mângâi şi să-i iau acasă. Urc scările de lemn într-un semiîntuneric care mă trezește. Fac salată, nu mă tai, niciodată nu mă tai, așa cum se taie femeile îndrăgostite.

Despre moarte în mai multe feluri
Când vine vorba de moarte mama este alt om, respectă cu sfințenie fiecare obicei. Când eram mică, căram o tavă cu flori și colaci fiecărui vecin pe care-l duceau la cimitir. După aceea trebuia să duc gălețile cu apă, nu era foarte greu. Într-o zi foarte de dimineață mama mă cheamă la fântână să scot apă, niciodată nu scosesem apă. Fântâna era foarte înaltă, abia ajungeam cu bărbia, citura era din lemn și metal, i-am spus să scoată ea, dar a dat vina pe obicei și abia dacă a pus două degete când am aruncat apa în găleți, după care m-a trimis să mă schimb pentru că mă stropisem cu apă pe haine. Era nevoie de un anumit număr de vase cu apă, le însemnam pe un vlăstar de salcie, nu pe foi. De atunci am iubit foile albe pentru că pur și simplu îmi erau interzise. Ar fi fost destul de simplu să notez, dar nu, trebuia să încrustez în lemn. Mi s-a părut mai ușor să privesc cum mortului i se înfige un cuțit în burtă, da, aici unde m-am născut e acest obicei precreștin, de a ne asigura că morții vor sta acolo, la locurile lor, în sicriele lor. De multe ori mă întreb, cine sunt bărbații care coboară în groapă, înfig repede cuțitul în burta mortului și urcă cu mâinile pe pământul proaspăt săpat înapoi la cei vii. Foarte repede, nu se mai uită în spate de frică să nu se surpe pereții și să fie prinși acolo. Și acum mama mă sună: − Cumpără o coroană și vino! (Până la ora de..., a murit mătușa X). Ultima oară am stat două ore într-un frig cumplit în Piața Amzei să fac o coroană din flori naturale. − Mamă, ce nevoie are de flori naturale, mai bine artificiale, țin mai mult. − Lasă, tu cumpără ce spun eu. Și uite așa m-am urcat în tren cu o coroană grea, făcută din iriși, crengi de brad și multă sârmă. Când vine vorba de moarte, fac orice. Parcă mi se făcuse puțin rușine, toată lumea mă privea cum mă chinuiam să o așez cu grijă, cum o mai stropeam cu apă, mă încurajam în gând, ce rușine, e vorba de moarte aici. Și așa și era, lumea era îngăduitoare, chiar plină de respect, moartea ne face mai buni, mai amabili. Mâncam dintr-un covrig, trenul plecase, mă uitam pe geam, mirosul busuiocului din coroană îmi amintea iar de moarte și întorceam capul să mă uit cu grijă ca la un copil mic. Sora mea mă sună: − Ce faci, unde ești? − În tren cu coroana. Brusc, tăcere. Ca și când aveam o povară neomenească, intram în legătură cu alte lumi pe care ea nu le cunoștea, după un timp zice: − M-a sunat și pe mine (de mama vorbea), a zis să venim și noi, că vin toate rudele și cei de la Slatina. Dacă veneau cei de la Slatina evenimentul căpăta o amploare deosebită, simpla lor deplasare dădea morții un picior în spate, moartea ca moartea, dar vin cei de la Slatina și asta complica lucrurile. Trebuia să pregătim camere, să facem ceva delicat, cum ar fi fost ciuperci cu maioneză, era un meniu știut de ani de zile special pentru cei de la Slatina. Ei tot timpul au făcut din moarte ceva nobil, considerația lor pentu moarte era maximă, fratele mamei venea îmbrăcat în costumul de militar cu gradele expuse, impozant, mătușa coafată, moartea în fața lor, cel puțin mie mi se părea ceva foarte mic, ceva ce unchiul meu putea arunca peste gard ca pe o minge spartă. Câtă treabă o să fie, poate nici nu mai mergeam la cimitir, ceea ce s-a și întâmplat. Am fost doar la biserică, am pupat mortul pe frunte și mâini, în timp ce mama vorbea singură: − Să pupați mortul, să pupați mortul. Știa că o auzim, soră-mea se ștergea de ruj și noi ne îndeplineam o sarcină de o valoare inestimabilă, acolo, într-un sat mic, pe alocuri asfaltat.

O sută de cuvinte și un tren 
De mult timp am vrut să scriu despre strada interminabilă cu oameni bătrâni care stăteau la porți, dar în dimineața asta mi-am pliat bine corpul în mine ca într-un cuib și am încercat să-mi amintesc. Într-un an la mare cu trenul... acesta s-a oprit într-o stație oarecare, numele gărilor nu contează niciodată, contează doar numele iubitului care așteaptă la capăt. M-am dus la ușă să văd gara, însă vagonul în care eram era mult mai în spate și de la ușa unde eram pornea o stradă interminabilă, cu oameni bătrâni care stăteau la porți, castani, căldură, oboseală. Toate plecau exact de la ușa trenului, simțeam strada în nări, mirosul de toropeală și singurătate, un dezechilibru subtil, toate într-un amalgam ciudat, moartea și nașterea se petreceau în aceeași clipă. Bateria de la telefon se descărca, pierdeam cu energia ei o parte din corp, telefonul mă ținea cumva în viața, altfel m-aș fi contopit în peisajul din jur. Trenul avea întârziere o oră, el era deja la Constanța, fuma, bea cafele, suna încontinuu, mă punea să recit poeme, îmi era rușine să-mi arăt adevărata piele, să-mi dau jos masca de om, toată lumea știa cu precizie că din 10 în 10 minute trebuia să îi spun te iubesc, mă dusesem pe hol de câteva ori, până la urmă am renunțat, îi citeam din România Literară, găsisem o chestie super, dar am uitat, toate chestiile super pătrund pe moment atât de adânc încât rămân acolo pe veci. Trenul încă era lângă strada interminabilă cu oameni bătrâni care stăteau la porți și atunci m-am gândit ce-ar fi să cobor aici, într-un oraș străin, ce s-ar întâmpla? Simțeam poezia cum mi se naște din tălpi și iese încet, fără zgomot, se târăște beteagă, puțin anchilozată, cum urcă prin sânge până la degete, atunci am strâns bara rece și s-a risipit undeva prin corpul meu, cândva am spus să revin asupra acestei străzi interminabile cu oameni bătrâni care stăteau la porți și uite că tocmai în clipa asta am revenit. Pe bancheta din față mea un cuplu trecut de 70 ani cinci ore nu și-a spus niciun cuvânt, nu și-a aruncat nicio privire, niciun gest, verighetele la fel, chipurile la fel, până și ridurile izbucneau din aceeași durere, se vedea sub piele sâmburele încă nevindecat. Am stat față-n față cu acest tablou ca un declin al ființei sau poate o ascensiune, bătrânețea e o poezie mută, gravă, citeam în ochii lor spălăciți ca și cum aș fi citit o carte fără măruntaie, fără adâncime, ce poezie mută, gravă ieșea din acești oameni, și eu de partea cealaltă nu puteam să-i dau niciun sens, ceva se surpa de fiecare dată, unde se duceau și ce ascundeau în corpurile lor, s-au dat jos la Constanța, cu geamantane și aceleași tristeți inefabile curgeau în spatele lor pe peron, încât aveam să-i recunosc în fiecare despărțire, chiar și-n separarea mea de mine însămi, încă se mai văd pe corpul meu urmele luptei. Din toată discuția cu el, de ore lungi, am uitat să-i spun numărul vagonului în care eram, când m-am dat jos, el era la ușă, mă aștepta interminabil ca strada aceea cu oameni bătrâni, am zâmbit, știam că va ghici ușa pe unde cobor, nu ar fi fost prima dată. Mi-a spus că a închis puțin ochii să vadă unde sunt, eu cred că mințea la închisul ochilor, cred de fapt că și-a deschis aripile să vadă unde îi este cuibul, mama, sora, iubita și toate cele o sută de femei pe care le căram în mine au explodat când l-au văzut. Mi-a luat valiza, inima în palme, evident fuma, i-am zis să căutăm o cameră cu vedere la mare, el dorea mult prea repede să intre în mine, să rămână câteva zile pierdut în carnea mea. Dacă aș fi vrut să am parte de replica Anei Blandiana când stă pe balcon cu cartea pe piept și se uită la mare și nu știe care e mai adâncă, eu aș fi putut sta întinsă pe pat peste pieptul lui, să înțeleg o dată pentru totdeauna că marea mea e permanent în el, nu am nevoie de artificii. Așa am și făcut, au urmat câteva zile când m-am rătăcit, eu nu mai eram eu, eram un fel de pescar care plecam dimineața în largul trupului lui și nu știu cum se făcea că a doua zi eram bine, la locul meu, lângă el, beam cafea, furtuna spărsese un geam, iar vântul care intra prin toate ungherele și prin toți porii ne sălbăticea și mai mult.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul