Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Excesul de noroc nu dăunează sănătăţii

        


Ce poate frisona mai abitir viaţa unui extremist de centru în aceste zile şi nopţi de… ei nu, nu de literatură (deşi…), ci de „emotivitate întinsă de la Atlantic până la Urali”, decât „Sentimentul fotbalistic al fiinţei europene”? Radu Cosaşu crede, în articolul cu acest titlu din cel mai recent număr al Dilemei vechi, că nimic şi are dreptate. Scrie domnia sa (iar noi subscriem cu robustă convingere): „De când s-a integrat în UE, România (...) nu a fost mai sincronă cu Europa ca acum, nu a trăit mai intens un sentiment pentru a cărui implementare nu are de primit recomandări şi documente de la Bruxelles. În ale fotbalului, nimeni nu are ce să ne înveţe ce-i aia o asomare. Aici ne asomăm, de mult, singuri, nu ne temem de monitorizări şi nu tremurăm la gândul vreunei salvgardări. Cum să fim salvgardaţi de fotbal? În sentimentul fotbalistic al fiinţei româneşti suntem paraguaieni, germani sau chiar chinezi. (Andrei Pleşu ne-a povestit deseori cum urmărea Noica, la Păltiniş, din fotoliul său, un meci, cum vibra la orice ratare cu câte un «au!... au!... au!»)”.


În aceste zile şi nopţi... ei nu, nu de literatură (deşi...), ci de fotbal-asociaţie, marea problemă a noastră, a tuturor – români sau neromâni, dar pământeni, vorba poetului – este, „dacă vom ajunge să trecem de grupa din care facem parte, numită, fără ezitare, cu toată competenţa în cruzime, «grupa morţii»”. Privind lucrurile cu acel realism inefabil, situat, echidistant, dincolo de bine şi dincoace de rău, pe care doar ipostaza sincretică de nuvelist, jucător de belotă şi comentator sportiv călit şi oţelit de-a lungul unei juma’ de veac de singurătate microbist-fotbalistică, Radu Cosaşu pune punctul pe igrec-ul dialectic din expresia neaoşă yes, but..., liniştindu-ne într-acest chip şi într-această asemănare cu noi înşine dintotdeauna şi per toujour: „Macabră sau adorabilă, grupa e curat imposibilă la o primă vedere, şi la a doua, la o a treia urmând să discutăm, să negociem. De pe ce poziţii? De pe poziţii, ca să zic aşa, meta-fizice, adică dincolo de condiţia fizică, de tehnica – în regim de viteză –, de tactică, strategie şi alte blestemate probleme concrete pe care obişnuim să le sfidăm aşa cum ne-au învăţat moşii şi strămoşii care nu au ştiut – ah, nici Caragiale! – ce-i un corner: «Românie, te iubim şi cu tine ne mândrim!», exact cum scrie pe autocarul «naţionalei» care va străbate Europa până în Elveţia. Prea bine, dar nu-i de-ajuns; cum nu-s suficiente nici alte locuri comune: «nu avem nimic de pierdut!» (de ce? sunt bani frumoşi la mijloc de la UEFA...) sau «speranţa moare ultima!» (dar reînvie prima!). Personal, eu m-aş încredinţa, în primul şi ultimul rând, norocului; poate să pară scandalos, adică umilitor, doar ageamiilor care nu ştiu nimic din (i)logica oricărui joc în condiţiile unei presiuni nervoase incomensurabile. Oricât de mare e diferenţa de valoare dintre echipa României (pe locul 12 într-un clasament mondial) şi celelalte trei, clasate mult mai sus, şansa poate totuşi funcţiona ca între buni şi foarte buni (aşa cum nu e cazul cu Clujul sau Steaua în viitoarea Ligă a Campionilor). Nu e nimic meschin sau capitulard în a dori să te bată norocul, fie şi excesiv. Excesul de noroc nu dăunează sănătăţii”.


Aşa să fie!


P.S.: După meciul de luni, am rămas cu o mare dilemă: am avut sau n-am avut noroc? A?tept răspunsul lui Radu Cosa?u într-o Dilema viitoare. (Critias)


 


Revista Apostrof a găsit calea cea mai potrivită de a reflecta Centenarul Societăţii Scriitorilor Români, prefăcută apoi în Uniunea Scriitorilor: un fotoreportaj de patru pagini al minunatelor manifestări prilejuite de acest eveniment epocal la care, din păcate, mulţi colegi au lipsit. Simpozionul de la sediul USR şi recepţia fără cusur de la Clubul Diplomaţilor au fost imortalizate de Mihai Cucu (cel care la Luceafărul nu a dat nicio poză!). Din fericire, Marta Petreu a ştiut să capteze bunăvoinţa fotografului oficial al USR şi a ales imagini pline de viaţă, optimism şi voie bună ale unor autori pentru care, după formula memorabilă a lui Gabriel García Márquez îşi pot şopti: O sută de ani, la dracu, ce repede trece timpul! Să nu credeţi însă că Apostroful pe mai nu are şi alte puncte de atracţie, între care se remarcă în mod special unele recenzii la cărţi recente. Totuşi, orice s-ar zice, fotografiile de la centenarul USR fac toţi banii. Poate, de acum încolo, fotoreporterii vor fi mai generoşi ?i cu revista noastră. Promitem să facem cinste! (Hipo)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul