Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Bădăranii” – rețetă de succes sau Bun de turneu

        Ana-Maria Nistor

Goldoni, în prefața piesei publicate, conform obiceiului, după ce a fost deja jucată. Simte nevoia să precizeze, cu o ușoară falsă modestie, că nu a greșit croindu-i pe cei patru „rustego” pe același calapod: „publicul s-a distrat de minune și pot spune că opera aceasta a mea este una din cele care au avut cel mai mare succes; căci nu a fost aplaudată numai la Veneția, ci pretutindeni unde a fost jucată până acum”.
Dacă trupa condusă de actorul-regizor Dan Tudor a avut intenția să refacă întrucâtva traseul pomenit de dramaturg și să adune un număr mare de spectatori care să plece din sală bine dispuși, atunci proiectul va fi o reușită. Nu cred că ambiția artiștilor a fost să facă un spectacol de Edinburgh, ci unul care să delecteze, cu priză la omul obișnuit. El se pliază pe una dintre strategiile Teatrului Metropolis și, o dată în plus, demonstrează valabilitatea rețetei clasice de succes. Chiar dacă notorietatea și gustul majorității nu sunt, de cele mai multe ori, indici de valoare, în condițiile scăderii pretențiilor estetice ale spectatorului de azi, Bădăranii vrea să cucerească fără a se adresa, cred, doar cititorilor de Drame ale Parisului. Sau mai știi?!
Una peste alta, rețeta de succes despre care pomeneam, cu toate că nasurilor subțiri le provoacă mici puseuri de greață intelectuală, se dovedește a fi fără greș la capitolul încasări și voie bună. Se procedează așa: se ia un text clasic și testat de timp (dacă nu s-a mai montat de mult la noi, cu atât mai bine), se găsește chichița regizorală pe baza căreia se va aplica actualizarea acestuia (corespondențele între lumi, cum ar spune simbolistul), se cooptează apoi cele mai importante mașinării de sprijin – scenograf, muzician, coregraf –, care e bine să fie din generația nouă, se distribuie actorii, care e musai să fie buni, foarte buni, capete de afiș, apoi se purcede la treabă cu „Doamne-ajută” înainte, care e bine să se rostească ori de câte ori e nevoie. Reușita constă în dozarea ingredientelor și în știința timpilor de preparație, dar, ca la orice rețetă clasică, există secrete care se fură din generație în generație. Garanția? Nimeni nu o poate da, dar vezi formula de mai sus, căci repetiția e mama învățării și a succesului la premieră (în cazul nostru, mai mult la avanpremieră, dar să fim răbdători).
Buuun, acum să verificăm ce-am zis. Text clasic avem; ba, mai mult, e comedie (esențial pentru scopul nostru) și încă una care nu a mai văzut lumina scenei de mulți ani, iar în memoria (tele)spectatorului reperul ce persistă e vechea variantă din ’57, cu Birlic, Beligan, Calboreanu, Giugaru ș.a.m.d. Avantaj pentru azi: publicul cu greu mai gustă „conserve”, așa că ceva proaspăt îl va mulțumi mai ușor decât ar crede nostalgia că se poate; totul e să nu fie un preparat nici prea complicat, nici prea simplu, ca să poată fi satisfăcuți și tinerii, și cei care „știu cum e cu teatrul” încă de la jumătatea veacului trecut. Bingo! Găselnița regizorală pare să-i mulțumească pe toți. Din Veneția secolului XVIII, Dan Tudor mută acțiunea într-o Italie din perioada 1930-1940, care miroase bine a Sicilia. Cei patru bădărani nu mai sunt simpli neciopliți, morocănoși, arțăgoși, ci un carré de mafioți pe care îi înțelegi (cu milă chiar) de ce sunt nevoiți să-și țină nebunele de neveste și odrasle închise în casă. Pericolul e peste tot, oricând, numai zăvoarele și bodyguarzii vigilenți pot înlătura, prin banală împușcare, adversarii care pândesc în grădinile vilelor. Dar ele, minte de femeie!, habar nu au cât de greu se menține poziția câștigată, bănișorii strânși cu sârg și securitatea familiei. 
Restul e poveste, chiar a lui Goldoni. Bădărănia e tradusă drept tradiție, încăpățânarea prostească – regulă și obicei din părinți, iar absurditatea – voința stăpânului de clan.
Ideea regizorală e susținută cu putere de scenografie (lucru care m-a bucurat cel mai mult din spectacol), apoi de mișcarea scenică și de muzică. Corina Grămoșteanu concepe un spațiu plurivalent, care se face și desface ingenios, construind din câteva elemente locurile acțiunii; ziduri care se dezvăluie precum o carte, obiecte pe roți care compun simplu, firesc, funcțional interioare și exterioare; costume croite fără zgârcenie, care să-ți ia ochii și să încânte gustul spectatorului dornic de asemenea paradă.
Florin Fieroiu e responsabil de talent al mișcării scenice a gărzilor de corp, iar Vlaicu Golcea aplică inspirat muzicii rețeta: puțin umor, puțin clișeu, o țâră de inspirație și de restul voie bună.
Actorii, așa cum am spus, sunt aleși (aproape toți) pe sprânceană, așa încât doar auzul unor nume să vândă cu o lună înainte biletele. Un Costel Constantin aspru și sever până la ridicol, apărând cu strășnicie stindardul onoarei familiei care nu suflă în fața bărbatului, un Mircea Albulescu enigmatic, avar, cu principii „sănătoase” de austeritate, care cucerește publicul de la întâia sa apariție, un Eusebiu Ștefănescu – bădăranul ca o prelungire și mai stupidă a personajelor de mai sus. Dar, mai ales, Gheorghe Visu, tipologie contrapunct a celor trei confrați, care acceptă înciudat libertățile nevestei, partitura cel mai atent construită, de la simpla ascultare a partenerului de scenă și până la gradarea laitmotivelor comice.
Sergiu Fleșner, băiatul de însurat al lui Maurizio, a învățat destule din știința gagului și își speculează cu umor calitățile și defectele. Lucru care nu se poate spune și despre celălalt actor tânăr din distribuție, Adrian Anghel, care nu pare să fi descoperit o tușă proprie personajului său, în afara unei graseieri inutile.
Damele – toate bune, cel puțin la vedere, chiar dacă Cecilia Bârbora exagerează operetistic pe alocuri, iar Gabriela Popescu pozează cam la fel în ipostaza de soție frivolă. E totuși Goldoni, n-avem de-a face cu mari transformări psihologice, așa că merge și-așa. Adriana Trandafir, în schimb, reușește să-și nuanțeze cu har comic gesturile, dintr-un instinct care, pliat pe tehnică și experiență, indică acea aură pe care o numim carisma unui actor. Mai mult, domnia sa are calitatea de a fi generoasă cu tânăra sa parteneră de scenă, Miriam Rizea (în rolul fiicei sale vitrege), care încă își ajustează mijloacele dobândite în facultate la scena profesionistă. Oricum, Dan Tudor are meritul de a fi echilibrat diferitele voci ale actorilor săi, de la cei cu stil la cei cu manieră și până la cei mai puțin experimentați.
Și totuși ceva lipsește. Ceva din spiritul lui Goldoni care, culmea!, e amintit de mai multe ori în această piesă, dar nu se vede pe scenă: atmosfera de carnaval, subtil fundal al dramaturgiei venețianului. Comediile sale au petrecerea în sânge, ca și veselia, ca și curiozitatea fără margini a personajelor care se ceartă, se bârfesc, se împacă și iar o iau de la început, ca într-o paradă perpetuă a măștilor bucuriei și traiului fără griji.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul