Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Atenţie: căţeii dintâi turbează!

        Gelu Negrea



În urmă cu trei săptămâni, încheiam textul aces­tei rubrici oarecum sportive citând din Imnul Naţional al României: „Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă / La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!” şi cu întrebarea – jumătate retorică, jumătate adresată de la obraz fotbaliştilor lui Piţurcă şi poporului mioritic, în general: „Vă mai spun ceva aceste versuri?”.


Nu ştiu dacă Luceafărul se numără printre lecturile favorite ale lui Cristi Chivu, Bogdan Lobonţ, Bănel Nicoliţă sau Dorin Goian. Şi chiar dac-ar fi aşa, nu-i exclus ca, luaţi cu pregătirile pentru meciurile din grupa C a lui Euro 2008, tricolorilor roş-galben-albaştri să le fi scăpat tocmai acel număr de revistă (18/21 mai a.c., ca să fiu riguros). Important este altceva: că jucătorii din echipa de fotbal a României au redescoperit – treaba lor cum, când şi în ce împrejurări – fiorul apartenenţei responsabile la o naţiune şi, implicit, la edificarea destinului ei – fie şi în această variantă soft (ca să nu zic frivolă) a orgolioasei sale reprezentări sportive în arena internaţională. Acuzaţi-mă de patetisme ieftine, de sentimentalism desuet sau chiar, mai rău, de naţionalism cu faţă fotbalistică, dar daţi-mi voie să mărturisesc că imaginea cea mai vie şi mai tulburătoare care mi s-a întipărit pe retină în seara de luni, la meciul România-Franţa, a fost acea panoramare a camerei de luat vederi pe chipurile transfigurate de emoţie şi bărbăţie decisă ale fotbaliştilor noştri care cântau, împreună cu stadionul din Zürich, „Deşteaptă-te, române!”. Cam fals, pe ici pe colo, niţeluş alăturea cu ritmul, uneori, dar, Dumnezeule!, cu câtă convingere, cu câtă austeră solidaritate, cu câtă încredere în forţa indestructibilă a grupului! Luni, piţurcanii tricolori au câştigat, în primul rând, nu un punct preţios în disputa cu vicecampioana mondială, ci conştiinţa (pierdută adesea printre foşnete alunecoase de bancnote verzi) datoriei de suflet faţă de un pământ numit România şi de nişte oameni mândri că le sunt contemporani şi compatrioţi. Restul e tăcere – adică: pase, driblinguri, deposedări, intrări la sacrificiu, verticalizări, şuturi în tribune, ratări, posesie a balonului, faulturi tactice, temporizări strategice, momeala mică, tackling-ul neiertător, bicicleta, scăriţa, foglia seca, plonjonul şi tot ce mai intră în conceptele complementare de fotbal şi antifotbal, indiferent că fapta se consumă la o miuţă pe deşelate în curtea şcolii sau la un turneu final de Campionat European.


Recunosc: m-a prins niţeluş flama patriotică şi-am cam luat-o pe coarda razachie, uitând să vorbesc despre meciul propriu-zis. Păi, despre meciul propriu-zis nici nu sunt foarte multe de spus, dacă e să-l judecăm pe bune. În prima repriză, cel puţin, şi-ai noştri, şi ai lor şi-au făcut o crâncenă şi neloială concurenţă întru desenarea pe verdele gazonului a celui mai cenuşiu fotbal din tot ce s-a văzut până acum la acest Euro helveto-austriac. Dacă aşa ceva s-ar fi jucat în Liga domnului Dumitru Dragomir, toată presa autohtonă ar fi răcnit ca din gură de boa constrictor: blat!! Ambele formaţii evitau cu atâta consecvenţă să atace poarta adversă încât singura şansă de a se marca în vreuna dintre ele rămânea autogolul. Din fericire, Bănel nu s-a concentrat suficient pe ideea asta, preocupat fiind cu aratul spornic al terenului de la un capăt la altul, aşa că tabela de scor a rămas, până la sfârşitul celor 90 de minute regulamentare, imaculată.


În repriza secundă parcă s-a mai mişcat câte ceva, dar nu ştie ce. Noi n-am prea contat în ofensivă pentru că lui Adrian Mutu nu i-a ieşit mai nimic, iar francezii, cu un Ribery anihilat şi un Anelka inexistent s-au mulţumit şi ei cu o suavă figuraţie animată vag şi silnic în vreo două rânduri de mici tresăriri fără eficienţă. Dacă o ţin tot aşa, reprezentanţii cocoşului galic (sintagmă pleonastică par excellence: în latină, gallus înseamnă cocoş!) au minunata ocazie să rămână cu acest punct pipernicit şi după partidele cu Olanda şi Italia. Ceea ce, de altfel, le şi dorim în virtutea iluministei confraternităţi de ginte latină care ne uneşte de veacuri!


Cât priveşte meciul viitoarelor noastre adversare din grupă, nu putem pentru ca să zicem decât atât: portocalezii lui Van Basten au demolat cu temeinică osârdie trupa gerontofilă a lui Donadoni (cei 11, plus trei rezerve, luaţi împreună, numără aproape 500 de ani!) în frunte cu un Buffon hotărât să-şi preschimbe numele în substantiv comun şi cu un Luca Toni capabil să-l împingă în uitare pe infatigabilul dulap cu trei uşi Cristiano Vieri. Să le fie de bine! În fond, nu se poate să câştigi mereu trofee continentale şi mondiale jucând la infinit prost şi foarte prost: est modus in rebus, cum ziceau strămoşii lor, romanii.


Iar celor grăbiţi, după acest Olanda 3 – Italia 0, să-i instaleze pe învingători în postură de favoriţi la titlul european, le amintesc nemuritoarea tablagistică zicală: căţeii dintâi turbează!


Şi, apropo: ştiţi bancul cu Eva? E valabil şi pentru Portugalia...

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul