Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Faţa ascunsă a lui Fănuş Neagu

        Ioan Groşan

Am să încep cu o amintire: în octombrie 2010 mă aflam în Maramureş, în comuna natală, era ziua mea de naştere şi o sărbătoream în familie. Tocmai închinam la masă un păhăruţ de horincă când, pe la prânz, sună mobilul: îl deschid şi, spre marea mea uimire, recunosc imediat vocea inimitabilă, rostogolită, a lui Fănuş Neagu. „Maaamă – m-am gândit – mă felicită Fănuş Neagu!” Dar nu era asta, era mai mult decât atât: pur şi simplu, marele prozator, căruia îi trimisesem cu vreo două săptămâni înainte, prin bunăvoinţa unuia din cei mai apropiaţi oameni ai săi, profesorul Lucian Chişu, Un om din Est, voia să-mi împărtăşească impresiile sale despre carte. Şi asta, de pe patul de spital, dintr-o rezervă de la Elias! Nu pot să-i imit, cel puţin în scris, cavalcada de cuvinte de atunci. Rezumându-l, mi-a spus că i-a plăcut cartea şi să nu mă pună dracu’ să scriu volumul al II-lea, că romanul e bun aşa cum e, e rotund, se încheie perfect, păcat să-l stric. Eu am început să râd şi cumnatul meu (care e un mare fan al nuvelelor şi cronicilor sportive de pe vremuri ale lui Fănuş şi pe care îl cheamă tot Groşan!) m-a întrebat cine e la telefon. „Fănuş Neagu” – am şoptit eu. „Ete, scârţ! – a făcut el. Cum să fie Fănuş Neagu?!” I-am pus telefonul la ureche şi cumnatul a făcut ochii mari, recunoscând şi el vocea, stilul vorbirii autorului Cantonului părăsit. „Groşane – s-a inflamat brusc maestrul –, şi scoate-l, măi, din ediţia a II-a pe X (nu spui cine, persoană importantă, care apare în carte cu numele lui real!, n.m. I.G.), că a făcut mult rău culturii române! Nu merită pomenit!” Ş.a.m.d. N-am avut niciodată ca atunci senzaţia că vorbesc cu un om care, deşi pironit pe patul de spital, e mai viu, mai prezent în literatură decât noi toţi. Aşa s-a nimerit: Fănuş Neagu nu ştia că e ziua mea de naştere, dar mi-a făcut cel mai frumos cadou.
Am isprăvit acum de citit ultima sa carte, Jurnal cu faţa ascunsă, volumul al II-lea, apărut recent la Editura MNLR. E chiar un jurnal, de multe ori cutremurător, din intervalul 2005-2011, sfârşit cu câteva luni înainte ca prozatorul să ne părăsească. Iar el, acest jurnal care se citeşte pe nerăsuflate, are în primul rând un imens merit: acela că spulberă o prejudecată pe care am auzit-o nu o dată în gura multor invidioşi pe gloria şi prestigiul unui clasic în viaţă: că el n-ar prea citi, că şi-a devenit propriul epigon sau un prizonier al propriilor metafore, că, în concluzie – asta ca să-l parafrazez pe Ion Barbu –, „Sfânt trup şi hrană sieşi, Fănuş rupea din el”. Or, tot acest jurnal face un emoţionant omagiu tocmai ideii de lectură, de hrană din cărţile şi din gândurile scrise ale altora: „Sunt atât de frumoase cărţile pe care aş fi vrut să le scriu şi pe care le-au scris alţii încât le-aş tot citi şi reciti, la nesfârşit”. Sau: „Ori de câte ori m-am aflat într-o criză de creaţie m-au scos din impas doar lecturile intense din marii scriitori clasici şi moderni. E singurul leac posibil”. Ca să zic aşa, Fănuş citeşte şi citează în draci (o listă a autorilor pomeniţi ar acoperi o întreagă pagină din această revistă), minunându-se de frumuseţea unei fraze a unui început de roman (Doamna Dalloway a Virginiei Woolf), de austeritatea impecabilă a unui portret (al lui Ion Negoiţescu tânăr, într-o Agendă a lui Eugen Lovinescu), de textul Discursului de recepţie la Academie al lui Eugen Simion, de înţelepciunea unui pasaj din Faulkner etc. 
În fond, lectura pentru Fănuş Neagu e o formă de apărare: împotriva nimicniciei vieţii din jur, a bolii, a spaimei că nu-i va reuşi volumul doi din Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie (de aici, poate, şi sfatul său să nu scriu continuarea la Un om din Est...). 
Mai există un fapt tulburător în acest jurnal: încet, încet, la început mai rar, dar apoi tot mai des, inexorabil, boala şi suferinţa adiacentă îşi fac tot mai des simţită prezenţa în notaţii: „Semne de mare oboseală”; „Sunt treaz şi ţeapăn de durere – picioarele îmi scârţâie ca salcâmii, durerile de zona zoster mă seacă la ficaţi”; „Perfuzie Zometa, injecţie Lucrin”; „RMN”; „Dureri cumplite pornind din coloană. Piciorul stâng mă sleieşte de puteri. Mă rog lui Dumnezeu să pot depăşi acest crâncen moment”.
Şi totuşi, în tot acest calvar îşi face loc din când în când – dar cu atât mai strălucitor! – umorul său proverbial, de bon-viveur desăvârşit, în formulări memorabile, încărcate de nostalgie: „Nu mi-am drămuit bine anii, cândva organizam simultane la mai multe mese în mai toate localurile dragi. Dacă privesc insistent în urmă, aş înclina să cred că aveam şi darul ubicuităţii”.
Ultima însemnare, din pragul Marii Treceri, a lui Fănuş Neagu, sună astfel: „Sunt pustiu de mine însumi. Bântuit de spaime. Dă-mi, Doamne Dumnezeule, să mă adun în umbra lui Iisus şi a Maicii Sale”.
La câte frumuseţi a lăsat el în limba şi literatura română, cred că ruga i-a fost ascultată.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul