Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Printre iluminări „cotidiene”

        Viorica Răduţă

Eliza Macadan a scris şi publicat în limbile română şi italiană, fiind distinsă cu premii (numesc câteva dintre ele) în Franţa: Mitteleuropa, Strasbourg, 1993; în Italia: Etnie Poesie, Trieste, 1999, Marguerite Yourcenar, Milano, 1999 (inclus în antologia ca premiu, Montedit, 2000; distincţie pentru poezie la Accademia della Cultura Europea, Roma, 1999).
După patru volume în română, Anotimp suspendat, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013, vine cu o poezie a lapidarităţii şi ritmului alert, de reporter la faţa locului, aici lumea interioară, însă, aflată în luptă cu exteriorul/actualităţile. Viziuni fruste, tocmai de aceea revelatorii, sunt notate şi decupate în cascadă, ca şi cum scrisul ar impulsiona capetele osiei vieţii noastre comune, trăirile şi aleatoriul cotidian. Punctul lor de intersecţie este iluminat. 
Tensiunea celor mai reuşite poeme de notaţie este datorată cadrului jurnalistic al faptului negru, divers, umblat, însă, şi acoperit de semnificaţii generale sub o trăire acută, puternic personalizată. Concretele fac vizibile abstractele, cum şi paradoxul logica realului. Este o poezie de notaţie, fragment din jurnalul de ştiri, numai că fantasmaticul şi starea angoasantă au mutaţii/semnificaţii ont(olog)ice. Poemul se nasc numai copii terapeutici, de pildă, moment rupt, parcă, din actualităţile zilei, devine unul al micului apocalips, aş zice, trăit în comun, dureros tocmai prin elementele de cotidian ale dramei umanităţii (captivă în logica întâmplărilor aberante): „...morţi în faşă/ feşe leagă burţile/ din care odată cu fătul/ se scoate grăsimea mamelor sedentare/ a taţilor inactivi/ republica socoteşte în trezorerie/ şi împarte ultimul mărunţiş/ numai bun de crescut prematuri/ cu dinţi de os/ cu un ochi în frunte/ hidrocefali care lovesc cu ţeasta/ geamurile incubatoarelor// bijutierul armean/ a fugit/ cu uneltele de tras/ aurul în verighete”.
Notaţiile, de fapt ştirile, chiar şi cele asumate de un „eu liric”, se derulează rece şi rapid într-o concreteţe care se dovedeşte a fi una de vis, coşmar, ca o formă de refuz al deformărilor cotidiene. Finalul poemelor are de obicei un punct de fugă în irealitate, ceea ce provoacă o transmutaţie, a cotidianului în simbolic: prietena mea tocmai a născut/ un copil nebun/ duhovnicul meu e pe prima pagină/ într-un scandal sexual/ proprietarul gangster al casei în care stau/ şi-a luat de nevastă fata obeză a unui grangur de partid (...) în mâinile mele zarurile/ au memorie”. Sunt destule poeme în care Eliza Macadan introduce mai repede suspensia realului, menţinând, însă, concreteţea detaliului pentru a marca un iad cotidian, la care suntem părtaşi, dar şi supravieţuitori dacă tot reuşim să distribuim, paradoxal, oniricul şi să stăpânim absenţele. Astfel, oficierea nunţii devine o scenă grotescă, a morţii în vis, doar că elementele sunt adiţionate (narativ) tot dintre concrete, iar finalul, tot ambiguiza(n)t: „Papa oficiază căsătoria mea/ rochia albă închisă până la gât/ ascunde pielea bătrână/ ultimul rând de volane/ se rupe în bastonul prelatului/ începe să plouă cu noroi/ Papa îşi capotează limuzina şi-mi rânjeşte/ eu stau în apa neagră care creşte (...) pământul se cutremură/ visul meu cade în miezul zilei”. 
Culminaţia poemelor compuse prin adiţionări de elemente/momente concrete este tocmai acolo unde epicul atinge nivelul unei parabole bine conduse. Tensiunea, dramaticul par să se voaleze, dar este mai penetrant prin fineţe, sugestie, adâncire a trăirilor limită. Confesiunea-notare din prima parte a poemei (simetric construită) bătrânul stă în spatele tejghelei e una aparent discursivă: „nu-i pasă nici măcar că un procent/ din cafeina şi tutunul pe care i le cumpăr/ intră în buzunarul lui să-şi cumpere/ unguent pentru umflăturile de la picioare/ mă priveşte cu ură că m-am născut/ mai târziu cu o jumătate de veac decât el (...)”. În partea a doua voalul se dă la o parte prin trecere la adresare directă. Drama muririi pur şi simplu ţâşneşte la suprafaţă, sec, ameninţător, vorbele ultimative sunt traumatice pentru vorbitor, în ciuda răcelii mimate şi a concretelor din realitatea cea mai comună: „aş putea ieşi acum pe uşă fără să mă mai vezi vreodată/ fără să aştept ziua de mâine/ aşa cum aş putea să mă întorc mâine/ fără să te mai găsesc nici pe tine/ nici negoţul tău de tutun/ nici colţul acesta de stradă/ numai un ziar în apropiere pe trotuar/ deschis de vânt la pagina cu anunţuri telefonice/ unde decesul tău a fost plătit cu ţigările mele/ nu neapărat în această ordine/ pentru că nu există/ aşa cum nu există întotdeauna/ un salut înainte de plecare”.
Eliza Macadan creează personaje imposibile din fenomene şi elemente ale naturii (ploaia, vântul, marea), din stări (iubire, tăcere etc.), toate prinse în scenarii scurte, unde concretele sunt animatoarele, actorii monologurilor comprimate, dure. Uneori manierismul pare a se ivi în ipostaze ale animării abstractelor: „vacanţa goneşte pe autostradă/ în pielea goală/ arsă de soare”. Adesea, însă, elementele reale/verosimile traduc, fac palpabil, chiar i-luminează acest loc destinal dintre cer şi pământ, presărat de semnele actualităţilor, a căror aglomeraţie invadează şi spaţiul nostru oniric, chiar timpurile: „dimineaţa se prăbuşeşte/ peste mine/ întind mâna să deschid copacii/ din şifonier scot postav adus de mare/ pentru mantaua prea grea care-mi va acoperi corpul/ de pământ/ până la pământ e un drum scurt/ până la cer e un frig universal/ ne încălzim în cafenele/ cu ceaiuri aduse în corăbii cu pânze umflate de vânt/ cu echipaje contaminate de moarte/ peste secole o mireasă aruncă buchetul spre mine/ eu mă prăbuşesc în braţele tale”.
Tensiunea creată de concrete în poezia ritmică a Elizei Macadan conturează o voce lirică distinctă, demnă de ecou şi în actualitatea noastră literară. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul