Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Poetul pe roata vieţii

        Simona-Grazia Dima

Prezenţă charismatică, emanând, deopotrivă, eleganţă, distincţie, dar şi o anumită forţă de luptător, poeta Ayten Mutlu din Turcia acordă lirismului o valoare complexă de receptacul al unei confesiuni încenuşate, dar şi de stindard al încrederii şi speranţei în semnificaţia metafizică a experienţelor trăite. În volumul antologic Ochii Istanbulului (traducere de Niculina Oprea, prefaţă de Mircea Bârsilă, Craiova, Editura Ramuri, 2012), lirismul se înfiripă ca o destăinuire personală, aflată sub imperiul unei emotivităţi dezinhibate, „în spirit suprarealist” (Mircea Bârsilă), dar şi ca un pod între oameni, între lumi, după cum o sugerează prezenţa veghetoare a vechii urbe Istanbul, trăitoare a istoriei, a încordărilor milenare întru dobândirea puterii, dar şi a fastului ce dizolvă strădaniile omeneşti, ca pe simple numere de magie, lăsând în urmă vestigii obosite: „în timp ce crainicul public al urii nu tace nicicând/ fraţii sunt însetaţi unul de sângele celuilalt. (...) ne aflăm deasupra oglinzilor sparte ale istoriei/ am uitat vechile noastre chipuri/ în miile de bucăţele imposibil de recuperat,/ memorăm, totuşi, aşteptarea/ precum aşteaptă Godot aşteptăm şi noi Ultima Judecată// clopotele bat!!!” (Auzi). 
Deşi clopotele bat, egal, de secole, după cum sună refrenul acestei poezii, climatul uman este departe de a se fi umanizat pe deplin: „containerele ruginesc, inima noastră îngheaţă,/ sângele nostru se află între flux şi reflux”. Aceasta, sugerează poeta, se întâmplă deoarece actualitatea este o uitare a lumii esenţiale a spiritului, a poeziei: „zânele somnului spun poveşti/ mulţimii ce a uitat a se înălţa”.
Expresie a singurătăţii în mijlocul mulţimii tensionate şi instabile, poezia este şi proba eroică a rezistenţei creatoare neumilite de anonimatul împotrivirii sale la rău: „miracolul va muri pe masă, în tăcere, precum o bucată de gheaţă care se topeşte în rachiu/ într-un poem rănit ca o noapte care/ cade peste singurătatea scrisului” (Tăcem în noi). Ea poate deveni un vehicul al resurecţiei lăuntrice, precum „un maestru ce va repara statuile sparte” (O scrisoare care apasă absenţa).
În textura poeziei aluzive, de o somptuozitate orientală, dar de o sagacitate dobândită şi prin trecerea cu folos prin marea cultură occidentală, a lui Ayten Mutlu, se strecoară dramatismul căutării iubirii, ca o probă de foc a comunicării, adesea eşuată: „noi nu ştim alfabetul «Noii Vieţi»/ în măsura în care muzica haosului se înalţă/ noi tăcem şi mai mult/ şi pentru aceasta rănile noastre ne dor// «subiectul universal al istoriei (noastre rănite)» tace de asemenea/ noi suntem cei care gem?” (Bileţel de dragoste). Neexprimată făţiş, tristeţea transpare din confesiunea discretă, deliberat ambiguă, aburită de lacrimi: „îmbrăţişez/ lacrimile unei iubiri asemănătoare cu moartea”, afirmă poeta (Asemenea morţii), după ce a recunoscut că nu găseşte sunetul iubirii, care este pură vulnerabilitate: „ca eu să fiu rana ta/ (...) trebuie să fie deschisă uşa vântului/ prin care poezia ajunge din mare şi/ ascultă secretul ce freamătă în tăcerea tristeţii” (Ca şi când ţi-ai bandaja rana). 
Un rol în piesa vieţii îl joacă şi „minciuna împărţind vocea clipei” (Pasărea de cristal), „iar eu nu ştiam să acopăr/ cu dragoste/ trupul minciunii/ impregnat în pielea ta,/ în pielea mea?” (Dorinţă). Chiar şi un frumos şi substanţial poem precum cel intitulat Dragostea mărturiseşte o profundă amărăciune, iubirea fiind definită negativ, ca „dorinţa care clădeşte neantul plin de tristeţe şi strălucire”, ca un amestec de „jăratic şi cenuşă”, dar şi „trădarea, frumoasa voce a lui Circe”, ori este însăşi „istoria” sau, în fine, „un cântec frânt în corzile instrumentelor ascunse/ care nu acompaniază nicicând”.
Deşi Ayten Mutlu se declară o idealistă tenace şi exclusivă, ochiul ei, surprinzător de bine orientat social (poeta fiind şi o membră activă a echipei de conducere a PEN-Clubului turc), captează, în epifanii profetice, evoluţiile îngrijorătoare, de pe scena mondială, a societăţii debusolate, slab coezivă, definită prin alunecarea spre violenţă, prin intoleranţă ucigătoare – a valorilor şi a pluralismului cultural. Realitatea infernală a istoriei e devoalată cu intensitate într-un poem precum Acul, în care un croitor demonic coase o haină de gudron, întinsă din Extremul Orient până în Orientul Mijlociu, ca pe un trup magmatic, căruia actul coaserii, prin continua scrijelire a acului (să citim în metafora acului continuul neastâmpăr al simţămintelor nepacificate), îi acutizează furia demenţială: „croitorul foloseşte o aţă nu prea lungă/ acul grăbit/ în rană/ pătrunde adânc/ acului îi este foame/ acul e gol/ într-o frumoasă zi/ acul, orb de furie, va sfârşi de cusut/ imaginile croitorului/ pe pieptul infernului// cercul se rupe” (Acul). Este un poem antologic, pe care îl voi păstra mereu în memorie, ca pe o reuşită mise-en-abyme a vârstei de fier pe care o străbatem.
De asemenea, Ayten Mutlu ştie să schimbe, după voie, chiar şi în spaţiul aceluiaşi poem, registrele expresiei, aflând cu succes formula unui echilibru imponderabil între aluzivitate, imaginar şi contururile seci ale unui biografism nud, prezentat cu directeţe, ca în splendidul poem dedicat tatălui, O scrisoare care apasă absenţa: „tatăl meu era puternic/ precum picioarele unui vechi şi frumos pod/ pe care nu a putut niciodată trece dintr-un capăt în altul/ fiind demolat de mitraliera epocii// (el a purtat întotdeauna în buzunar ceasuri Serkisoff/ în trecerea vremurilor strămoşeşti/ el nu mânca prea mult/ însă avea un gust de apă sălcie/(...) el a reuşit să cârpească epocile care se îndepărtau/ unele de altele/ însă el nu a reuşit a se cârpi pe el însuşi)”. 
Poezia de atmosferă şi reflecţie mocnită, dar percutantă a lui Ayten Mutlu, construcţie subtil digresivă şi deliberat derutantă, beneficiind de o imagistică scânteietoare, închide, ca într-un manual de înţelepciune, vechiul şi noul, jubilaţia şi durerea, comunicarea şi tăcerea vidă, drumul interior şi „sărăcia fără limite” a defavorizaţilor sorţii. Este o poezie ce simbolizează roata vieţii în eternă rotire, pe care omul, aparent răstignit, va avea întotdeauna o cale regală, chiar dacă drumul ce i se deschide înainte este unul haotic: „să mergem aşadar/ în trenul giuvaerurilor sufletului nostru” (Să mergem)

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul