Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

CĂLIN VLASIE – 60

        Ioan Holban

Tot ce atingeam se prefăcea în irealitate
Poetul Călin Vlasie a tipărit doar patru cărţi de poezie – Neuronia (1981), Laborator spaţial (1984), Întoarcerea în viitor (1990), Un timp de vis (1993) –, pentru care a găsit, alăturându-le inedite, o construcţie nouă în antologia de autor Acţiunea interioară (1999), dar poezia sa a avut un impact major în peisajul liricii noastre contemporane; prezentă în numeroase antologii, comentată încă de la debut de toată elita criticii de întâmpinare, dar şi de poeţi din diverse generaţii, poezia lui Călin Vlasie e din nucleul dur al generaţiei ’80 pe care o reprezintă, în teoria şi paradigma de sensibilitate a discursului literar, cu tot ceea ce are aceasta semnificativ, înnoitor, substanţial: în anii ’80, Călin Vlasie, alături de alţi câţiva poeţi, nu mulţi, se afla în noua avangardă a liricii noastre. Poezia sa este mereu şi explicit în polemică deschisă cu poeticile anterioare; astfel, motto-ul din Teoria constructelor personale a lui G. Kelly, care deschide volumul Întoarcerea în viitor, nu ascunde suficient – era încă o vreme a discursului subversiv – proiectul contestării unui trecut pentru un viitor care să-şi aparţină: „Ne interesează descoperirea unor moduri mai bune de a ajuta o persoană să-şi reconstruiască viaţa astfel încât să nu fie victima trecutului său”: e destul să înlocuim „persoană” cu „poezia” şi „viaţa” cu „paradigma” pentru a dezlega mesajul poetului noii avangarde care se revoltă şi vrea schimbarea radicală a structurilor lirismului. Iată primul poem din Neuronia: „Cântă Tu... cu orga ta de/ cromozomi! a venit/ noaptea, o himeneu/ himeneu: ce mutră/ va face mâine specia./ La drept vorbind pe/ mundusstrasse sunt/ cântări panice: în/ Bahamas s-au dus/ mundulezul şi munduleza/ să asculte o pastorală./ O pastorală-document/ care mă face să casc./ Cântă Tu cu organita,/ imperceptibilule,/ ce mutră specială/ mâine!” (Cântă Tu!): pastorala vechiului şi noului sămănătorism îl face să caşte, lirica trebuie să vină din „orga de cromozomi” pentru ca, iată, specia însăşi, mâine, să facă o „mutră specială”.
Degeaba mai cântă poetul din liră; acum el nu mai (în)cântă realul, ci îl imaginează, la fel cum neliniştea, ba chiar şi mitologia, ca să existe, trebuie, mai întâi, să se nască în imaginar, după „reţeta” lui Anatole France („Aceste lucruri există pentru că ele sunt imaginare”, scrie autorul lui Thaďs, „recuperat” de poetul optzecist); iar imaginarea realului înseamnă, în fapt, (re)formarea lui: „Planete mici de wolfram./ Incerte şi contradictorii/ ondulaţii./ Dar raze ar putea recompune/ visul./ Trebuie să ai o poftă nebună/ de a focaliza inconstantul/ de a dezamorsa temple./ Luna este o memorie a zilei/ dar fără a exprima ziua/ în totalitate./ Fi-voi o pată crudă/ a unui obiect/ galben./ Spun: în locul mitologiei/ simţul mitologic, poemul/ o homeostazie infinită” (Recompunerea zilei). Acolo-aici, în imaginar, poemul e o homeostazie, reinstalează echilibrul în structurile de profunzime ale fiinţei interioare (homeostazie, ne învaţă dicţionarul, înseamnă „constanţă, pe mai multe planuri, a parametrilor mediului intern, la toate organismele; este cu atât mai perfectă cu cât sunt păstraţi mai mulţi parametri constanţi între anumite limite”); în noua lume, mitologia e înlocuită cu simţul ei (are dreptate Gh. Crăciun să spună că „mitologia lui Călin Vlasie este una compensativă, însă ea pare lipsită de virtuţi terapeutice”), la fel cum poezia e simţul poeziei: „Tot secretul scrisului său – spune Margareta Labiş despre ilustrul său frate, într-un interviu acordat lui Călin Ciobotari pentru revista Dacia Literară (nr. 91/2010) – era să intre în starea de poezie. Când intra în această stare scria cu o uşurinţă nemaipomenită. Oriunde, oricum (...) În adâncurile poeziei, Nicolae (Labiş) şi Nichita (Stănescu) vorbeau acelaşi limbaj”. Călin Vlasie şi colegii săi de generaţie nu mai caută, iată, starea de poezie, ci simţul ei: „puterea/ de-a/ gândi/ simţul/ poetic/ mă/ extrag/ din/ euri”, scrie poetul parcă în numele generaţiei sale obosite încă de la intrarea într-o lume a literaturii ce pare a-i fi străină: „Eram obosiţi – o generaţie obosită./ «Ce se întâmplă, doctore?»/ Aveam sentimentul că suntem proiectaţi/ dintr-o uriaşă maşină a salvării/ răsturnată într-o intersecţie/ pustie./ Dedesubt girofarul pulsând ca un soare/ lent!” (XL).
Poezia e ca astronomia: „Astronomia este o ştiinţă a/ metaforelor; din combinări/ de lentile se proiectează/ versul; nu forma-i veche ci/ principiul dezintegrării/ dogmei aerului./ Galileo descoperise în dense/ straturi ale oceanului/ caşaloţi Physester./ Galileo II îl atacă pe primul/ şi trase oceanul lângă/ casă./ Galileo XX într-un frumos costum/ de scafandru surprinse pe/ Galileo XXIII excavând/ decorul în căutarea unui/ sens proaspăt./ Următorul îşi smulse din trupul/ său un psihic nou şi-l/ presără în spaţiu” (Physester). Cei cinci Galileo sunt poeţii şi „dogmele” lor în succesiunea paradigmelor de raportare a fiinţei la real; ultimul Galileo, poetul anilor ’80, în contra paradigmei anterioare (şi se vorbea, atunci, de o „dogmă Nichita”), imaginează poezia ca pe o combinare de lentile, în nişte oglinzi care se scurg, iar realul repetă întocmai noua stare şi noua formă pentru că, iată, de pildă, nu melcul, vehiculul gelatinos, contează, ci urma de sidef pe care o lasă în urmă, observă domnul Mecanic, una din ipostazierile eului în poezia lui Călin Vlasie. Despărţirea de trecut trebuie să fie totală şi definitivă; tinerii „bărboşi şi pletoşi”, cu ghitare în mâini, bătând în „tobe stinse”, din poezia lui Adrian Popescu şi Virgil Mazilescu sunt, acum, alţii, exersează un „ritm obscur” la orga electronică: ghitara clasică era a unor „tineri un pic prea exaltaţi, din anii ’70,/ pătimaşi, hipnotizaţi de lumea de dincolo,/ strecurându-se printre colţii lumii de-aici”, cum îi „vede” Adrian Popescu, orga electronică şi ghitarele, acum cu „groase corzi de nervi”, sunt ale generaţiei obosite, ale oamenilor din noua eră pe care o inaugurează imagineria poetului: „(Este o eră pe care a mea/ imaginerie o dezvoltă cam/ în acelaşi timp cu prima/ cântare a eprubetelor/ gânditoare)”, scrie Călin Vlasie în Meliopag şi geneticienii.
În noua eră, toate semnele poetice ale paradigmelor anterioare sunt trimise în derizoriu, la locul lor, între faptele trecutului: luceafărul se mişcă acum „iluzoriu pe balta cu broaşte şi stele”, iar poetul e sastisit de „groasa claritate” de altădată şi caută altceva, de exemplu, să privească, întins pe patul din cameră, „cum pulsau protozoare gălbui înspre tavan ca/ acele unui ceasornic umed”. Acesta e noul real: o experienţă ciudată, unde poemul nu mai cântă, ci îi este amintit celui ce scrie, dintr-o altă viaţă, când nu zăpada (neaua poeţilor clasici), ci spiritele care ies de acolo „ne descriu viitorul” şi nu trupul din fostele poetici „plângăreţe” contează, ci psihul şi psiha, electrodul „înfipt în corpul meu”. Poezia – noul real – se reformează din embrioni care cad din cer, cenuşă lină din pagini învineţite, creieri umflaţi de nectar raţional, nebunie şi extaz, spaime, zăpadă absolută, verbe înfiorate, lupi diamantini, zgomote putrede, salcâmi cu ghimpi strălucitori, numere pustii, sinapse de foc, câte şi mai câte; poetul, cel care a recompus în imaginerie noul real e asemeni regelui Midas al Frigiei: personajul din mitologia „clasică” transforma tot ce atingea în aur, în vreme ce poetul noii ere preface acelaşi „tot” în irealitate, transferându-l în simţuri şi în limbaj: „tot/ ce/ atingeam/ se/ prefăcea în/ irealitate” – iată „blestemul” noului Midas al noii ere.
Dacă luceafărul se mişcă acum iluzoriu într-o baltă cu broaşte şi stele, tot astfel „viersul şi danţul” sunt ale unor „mucegăituri”, iar arta ritmării opune (şi nu asumă) realitatea; în noua poetică, fraza nu mai e bună de nimic pentru că ea se construieşte pe verb şi, iată, în verbe „nu te poţi reflecta”, ele sunt ale realului pe care, acum, poetul îl fărâmiţează într-un focar de lentile: realul noii poezii e nominal, iar nu verbal: „Vezi Afres cum din far ies/ rafale de fraze?/ Marea carnală cu scrisul ei/ concentric./ Nu auzi supersonuri de/ frunză mielinizată./ Doar:/ tăcere şi rătăcire/ paseri şi spasme/ recife şi cifruri/ val şi convalescenţă/ visuri şi provizii/ lauri şi aură/ nave şi caverne/ somn şi omni¬potenţă/ nisip şi monism/ umbră şi sumbru/ pustie şi acustică./ O călătorie în lumina cu/ lavă./ Pentru a descoperi un/ blazon alb/ mai enigmatic decât/ o prognoză./ Pentru a descoperi omul/ ascuns în alt om” (Lumina cu lavă): în nominal doar se poate călători pentru a descoperi omul ascuns în alt om, fiinţa nouă din imagineria poetului. Totul este şi se petrece pentru că fiinţează în idee („privighetoarea este ideea mea”, scrie Călin Vlasie în Triunghi cu privighetoare) şi în vis, acolo sus, „La creierul de munte./ La etajul hiperfonic/ În case suspen¬date/ în contra gravitaţiei/ a excitaţiei gravitaţiei./ Înspre extratereştri./ În miez levitaţional”.
Acolo-aici poetul e clovnul lichid-satyrul, reformulând noul real într-o cursă a gradelor de vizibilitate: „Aşteptarea va lua chipul aerului./ Aerul va lua chipul aburului,/ oricum ceva mai vizibil./ Aburul va lua chipul ceţii,/ mult mai vizibilă./ Ceaţa va lua chipul unui vast coridor,/ cu mult, mult mai vizibil./ Un coridor din care ies nişte ochi imenşi/ şi albi, cu mult, mult, mult mai vizibili./ Ochi ca nişte pietre aruncate-n apă lină,/ cu mult, mult, mult, mult mai vizibile/ DECÂT MINE!” (Cerul 45). Acesta e traseul liric al redescoperirii lumii şi sinelui; celălalt drum nu duce nicăieri pentru că e pavat cu „rime plute epice” şi cu metafore care sunt „o jignire a existenţei”: doar visul e fenomenul real, e chiar „esenţa existenţei” pentru acea fiinţă care „nu mai are loc în mine”. Poetul adă¬posteşte în sine pe Abstractor patricianul şi pe Concretor plebeianul, gemeni învrăjbiţi de moarte; izbândeşte doar cel care (re)descoperă semnele noului lirism: adică, acela care cântă la orga de cromozomi, se urcă pe o navă cu „nervi auriferi”, se lasă sedus de „psihia unei dimineţi” pentru a transforma şoapta în urlet, transferând realul în „simţul ireal al unui radio, al unui arici luminos”, acela care vede noul Pământ: astfel: „Un Pământ din creiere/ unde să zboare/ creiere de păsări/ printre creiere de/ plante şi creiere/ de stânci, armonizând/ cu alunecarea/ creierelor de maşini./ Un greu tic-tac al/ creierelor care să/ învârtească/ bătrânul/ obositul/ creier omenesc” (Vis de creieritate). Lângă creierul uriaş din cuvânt şi lângă inima, la rându-i, „încreierată”, în spaţiul psi, nu se exersează doar testul Rorschach (acela cu pete de cerneală, din psihiatrie), ci se aude distinct urletul „profund şi prelung” din noul oraş Psittey şi din noul univers, vegheat de zeiţele Fisioteia şi Psihoteia: acolo-aici: „Despre aceeaşi obsesie: o realitate mai puternică/ decât imaginaţia. Imaginaţia – un refugiu al eu-lui./ Realitatea – o capcană a eu-lui./ «Imaginaţie – progres/ La al poeţilor congres!»/ Şi:/  «De-atâta realitate/ Nu mai poţi citi o carte!»/ Străzile, zidurile, aerul – toate sunt poluate cu/ realitate. Puţin realism (imaginaţi-vă!) ne-ar aduce la/ realitate./ E o frumuseţe ce spun, e o nenorocire să ai sim-/ ţul realităţii şi graţia imaginaţiei” (VII).
Din simţul realităţii şi graţia imaginaţiei se nasc figurile lirice ale lui Legurpo care ia numele neliniştii, Hemmy harpista „din 7-Sor la trei blocuri de Curtea-Veche”, domnul Mecanic, Meliopag „ilustrul înger născut într-o eprubetă”, Demonessa, Ungmar din Ro şi, peste toţi, Satyrul: „Acel cocoşat, Satyrul, ieşise/ din mine convulsionat./ Urcam la ultimul etaj al unui/ bloc cu nuştiucâtetrepte;/ o, labirinturi ale razei/ piramidale!/ Satyrul cânta din maşinăria lui./ Sunetele erau vaste cochilii/ în care se repeta marea,/ o mare apăsată de gândiri./ «Dar cine a văzut Satyrul?»”: acesta e poetul din noua poezie care îl numără pe Călin Vlasie printre protagonişti.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul