Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Pentru o altă orientare a criticii tinere

        Florin Mihăilescu

Īntr-un secol şi jumătate de evoluţie, critica romānească a acumulat o tradiţie bogată, complexă şi variată, de care a beneficiat de-a lungul timpului fiecare nouă generaţie, la fel cum este şi cazul celei actuale, cea mai recentă şi cea mai activă din ultimii douăzeci de ani. Ochii celor mai tineri se īndreaptă īnsă, cum e şi firesc, spre cei care-i precedă din imediata apropiere şi cu care coexistă şi conlucrează o oarecare perioadă.
Orice moştenire fiind selectivă, se pune īntrebarea ce anume a selectat critica noastră tīnără de astăzi de la īnaintaşii ei apropiaţi, cu care īncă este contemporană. Avīnd īn vedere prestigiul crescut cu fiecare an al unui spirit genial ca G. Călinescu, s-ar putea răspunde că două au fost mai cu seamă tentaţiile care au marcat-o şi i-au dat o orientare, cu siguranţă, majoritară īn momentul de faţă: libertatea imaginaţiei hermeneutice şi expresivitatea stilului discursiv. A face critică īnseamnă pentru mulţi a da operei īn discuţie o imagine nouă şi originală, fie şi cu preţul celei mai flagrante inexactităţi, şi a o expune īntr-un limbaj cīt mai plastic şi mai sugestiv cu putinţă, fie şi cu preţul celei mai flagrante improprietăţi. Vede oricine că aici e vorba de o veche manieră, bine cunoscută şi temeinic īnrădăcinată īn practica unui mare număr de critici de ieri şi mai ales de azi. De aici şi relativismul, care-i īndepărtează de necesara şi autentica judecată de valoare. Ei īnsă nu o evită, ci o proclamă chiar, cu o accentuată autoritate de ton, īn spiritul celei mai intolerante şi mai abuzive sentenţiozităţi. Dar consideraţiile lor estetice se īntemeiază aproape īn īntregime pe impresii şi pe gust personal şi mult prea puţin pe analiza mecanismului sau procedurii de generare a efectului estetic, care ar impune o teorie corespunzătoare.
Or, tocmai aici este punctul nevralgic al criticii mai noi; īn absenţa sau fragilitatea conştiinţei sale teoretice. Opera n-ar trebui privită ca pretext al unui spectacol critic, ci ca obiect al unei interogaţii analitice. Un exeget este, īn definitiv, chemat să dea o explicaţie a felului cum īşi realizează o operă literară finalitatea ei estetică. Orice creaţie artistică reprezintă bineīnţeles o structură, dar nicidecum una statică, fixă, īngheţată şi, deci, instantanee, ci o structură īn devenire, īn mişcare, evoluīnd şi transformīndu-se cu fiecare ipostază. Ea este, pentru a o spune mai precis şi cīt se poate de răspicat, un proces, aşadar, o acţiune īn derulare, pe parcursul căreia autorul utilizează nişte „aranjamente” şi nişte accente emoţionale, menite să anime şi să īntreţină discursul artistic. Numai un critic dotat cu o teorie convingătoare a efectului estetic poate să parvină la o judecată veritabilă a statutului şi calităţii artistice a unei opere literare. Să ne reamintim frumosul şi inspiratul dicton că nimic nu e mai practic decīt o... teorie bună.
Adevărata critică, preocupată exclusiv de problematica estetică, trebuie să fie o critică explicativă, īntr-un īnţeles diferit de acela tradiţional. Ea are datoria principală de a examina, pe traiectoria devenirii procesuale a operei, modalităţile prin care se realizează efectul estetic, felul īn care ele se interrelaţionează şi se coordonează īn vederea scopului urmărit de un autor, un scop care nu poate fi decīt artistic şi īn nici un caz altul, ceea ce īnseamnă că el se va raporta numai la calităţile fundamentale şi relevante, din punct de vedere estetic, prin care se caracterizează orice operă de artă: expresivitatea, coerenţa, originalitatea şi semnificaţia nonintelectuală, adică, īn primul rīnd, nonideologică, arta fiind mai presus de orice imagine, reprezentare, ficţiune, sau, altfel zis, pur şi simplu, creaţie.
A crede că īntreg acest tratament teoretic aplicat interogaţiei estetice s-ar dovedi inadecvat cadrului restrīns şi elementar al unor forme de foiletonism ca recenzia sau cronica literară nu este totuşi justificat, īntrucīt, fie şi fără ample dezvoltări şi demonstraţii, preocuparea dominantă īn orice tip de exegeză critică nu poate fi alta decīt elucidarea, oricīt de sumară, a regimului estetic al operei şi a eficacităţii acestuia īn stabilirea efectului asupra receptorului său, fie că e vorba de marele public, fie de critica profesionistă de specialitate. De aici decurge şi rolul determinant al analizei. Aceasta se apleacă şi se aplică asupra structurii dinamice a operei nu numai pentru a formula o judecată estetică, dar mai ales pentru a o motiva. Iar motivaţia nu se poate elabora pe bază de impresii, ci īn mod obligatoriu pe bază de argumente.
Pe cīt de mult şi de solid se sprijină analiza pe materia formală sau forma materială a operei, pe atīt de puţin, din păcate, face apel interpretarea la forma estetică, extrăgīndu-şi speculaţiile din materia brută a operei printr-o frecventă neglijare a formei estetice, de fapt, a esteticităţii formei. De aceea, interpretarea este, de cele mai multe ori, dacă nu extraestetică, atunci măcar anestetică. Se īnţelege astfel că interpretarea trebuie să plece de la semnificaţia formei artistice, şi nu de la materia ei, neabordīnd-o şi necomentīnd-o pe cea din urmă decīt din unghiul celei dintīi. A descrie pur şi simplu lumea operei nu are nici o eficacitate sau relevanţă critică, a o interpreta, īn schimb, ca viziune sau formă internă permite a-i descoperi acea semnificaţie de fond şi de ansamblu care nu rezultă dintr-o intenţie ideologică, ci din modul īn care un creator īşi organizează lumea lui şi numai a lui, adică aceea care īl exprimă prin ea īnsăşi şi, deci, exclusiv prin forma ei.
Critica romānească a fost īn general rezervată şi suspicioasă faţă de aspectele teoretice, pe care totuşi ea le implică īn exercitarea sa, cu toate că nu i-au lipsit modele ilustre şi revelatoare. Maiorescu īnsuşi, dar mai ales Dragomirescu, Caracostea, Vianu şi, īn felul lor, de asemenea, Ibrăileanu sau Lovinescu sīnt numai cīteva exemple, dintre care şi unul singur ar fi de ajuns. Īncă o dată, trebuie să consemnăm īmprejurarea deplorabilă că fascinaţia călinesciană a īnclinat balanţa īntr-o direcţie falsă, īntrucīt autorul Istoriei literaturii romāne de la origini pīnă īn prezent a fost şi rămīne un mare şi chiar genial artist, dar un critic extrem de tradiţional, foarte departe de profilul şi conceptul exegetului modern şi contemporan, care presupune argumentaţia teoretică şi analiza obiectivă de cea mai exigentă rigoare. Puţini sīnt astăzi cei care scapă de sub tirania farmecului Călinescian. Deschiderea spre teorie īşi aşteaptă īncă temerarii īntreprinzători. E aici o orientare care lipseşte criticii noastre mai tinere sau, īn orice caz, nu-i prisoseşte. Nu avem motive de a bănui că această orientare s-ar putea extinde ori – cu atīt mai puţin – generaliza. Arta criticii īşi va atrage īn continuare adepţii şi admiratorii, iar critica artei īşi va căuta, la rīndul ei, benedictinii. Critica teoretică īşi va păstra un loc anume, de care a dispus şi pīnă acum. E vorba, fireşte, de ceea ce se cheamă critică a criticii, chiar dacă ea se practică, oricīt de paradoxal, şi ca variantă impresionistă, spre a nu zice chiar „după ureche”.
Singurul lucru pe care am vrea să-1 putem spera, īn locul unei victorii superficiale şi amăgitoare, ar fi măcar o sensibilizare a criticii tinere, o īndreptare a atenţiei sale către chestiuni desconsiderate sau subestimate, dar de care depinde un grad mai īnalt de maturitate profesională. Ar fi o cale de progres al disciplinei noastre. Orice moştenire se cuvine īmbogăţită. Altfel nu rentează, ci, puţin cīte puţin, se compromite, īmbătrīneşte.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul