Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Vârstele criticii

        Paul Aretzu

În Al doilea top (carte apărută în 2004), Al. Cistelecan vorbește despre dependența criticilor față de autori: „Orice operă e, de fapt, cotropitoare, imperialistă și are tendința de a face din critică o colonie”. Explică acest fenomen de supușenie prin natura feminină a criticii și prin prioritate cronologică. Poate să fie așa; criticul se pliază pe operă prin natura îndeletnicirii sale de gradul doi, deși, prin dorința lui de a poseda obiectul cunoașterii, de a-l explora, dintr-un temei estetic, pare mai degrabă a întreprinde un exercițiu masculin. Opera este cea curtată, este năzuroasa, în final, supusa, încurajând, dorindu-și dansul ritualic al bărbătușului. Nu cred, însă, că se pune problema supremației (sexuale) a uneia sau alteia dintre părți, acestea având suficientă flexibilitate pentru a asuma răsfăț sau scrobeală, după caz. Nu cred că relația dintre literatură și critică este una matrimonială și nici hegemonică. Poate că, așa cum ne spune psihanaliza, numai o mică parte din critic este feminină. Criticul are personalitatea sa (metodică, stilistică) aparte, este consecvent formației sale, nu se schimbă de la o operă la alta. Critica este domeniul de interpretare a literaturii, așa cum literatura este un mod de interpretare a realității. Realitatea criticului este opera. Nu se pune problema superiorității vreunuia dintre aceste stadii. Toate sunt referințe ontologice, inițiază sisteme. Şi scriitorul și criticul sunt autori, acționând în jurul unei atribuții subiective. Pentru că, oricât ar încerca cel din urmă să-și aroge obiectivitate exegetică, el nu poate fi impersonal. Așa cum pentru scriitor există o marcă de identitate (stilistică, tematică, structurală), tot astfel și pentru critic. Logicile celor două domenii sunt diferite (dar nu contradictorii): literatura creează ficțiune, critica evaluează gradul de autenticitate al ficțiunii. Este pusă în funcție un fel de buclă dialectică: literatura realizează o evadare din exactitate, critica, o întoarcere la exactitate. După literatură, critica este o inexistență de gradul doi, un fel de metaliteratură. Dar, continuând speculația (poetică) a lui Al. Cistelecan despre starea civilă a criticii, ar fi interesant să vorbim despre vârsta criticii sau despre de ce moare aceasta înaintea operei. Fără îndoială că istoria și critica literară sunt consubstanțiale. Totuși forme ale criticii datează din Antichitate, constând în reconstituiri și explicații filologice, pline de erudiție, pe când istoria literară apare târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Și una, și alta antrenează domenii diverse, psihice și ale contextualității. Critica este sortită să fie veșnic tânără (chiar și cea riguros academică), să îndeplinească un oficiu de succesiune, să predea ștafeta și să rămână în expectație. Este, dacă tot vorbim de afinități (rubedenii), copilul rebel, care face disecții pe un cadavru drag, din dorința de a-i crea posteritate/de a-l îmbălsăma pentru un previzibil muzeu/mausoleu axiologic (istoria literaturii). Criticii asigură interfața între operă, ca entitate, și imaginea operei, ca suprastructură. Ei se străduiesc să scoată opera din imuabilitate, să o vulnerabilizeze, să o introducă într-o diateză reflexivă. Critica nu are timp să îmbătrânească, având o dinamică paradigmatică. Opera literară se rescrie mereu prin critică.
Critica moare (trece în inerție) pentru că nu are corpul ei de fascinație, pentru că parazitează, se creează mijlocit, prin referință. Remediul ar fi ceea ce Noua Critică (Roland Barthes) ținteşte: gradul zero, o ieșire din stil, o descindere în intimitate, o imersiune în operă. Un astfel de caz îl reprezintă, azi, Mircea Mihăieș care, prin cărțile sale (cea mai recentă despre William Faulkner), încearcă să autonomizeze critica (prin denaturarea sa), transformând-o într-o specie (eseistică, beletristică) aparte, creată pe suportul unei opere, de care se detașează, subiectivizând-o (asumând-o). Fiind mereu la aceeași vârstă, nemaiîmbătrânind, critica nu mai crește o dată cu opera, care o lasă în urmă, o pierde pe traseu, oferindu-se altor interpretări. Opera rămâne mereu solistă, pe când criticii formează un cor (polifonic), periodic înnoit. Ca orice manifestare care implică ideea de conlucrare, de poziții complementare, critica riscă să-și epuizeze resursele, să se plafoneze și, de aceea, face eforturi să se salveze prin schimbări ale unghiului de citire sau prin stil, devenind atractivă în sine. Mișcarea critică face din text un fenomen deschis, plasându-l în relații insolite cu agenți incluși în universul lecturii. Se observă și manifestarea unui egoism, ca revers al alterității: nu mai scriem pentru celălalt care, și așa, nu citește; scriem pentru un cititor ireal, pentru propriul nostru spirit critic, eventual numai pentru autor.
Critica românească are o vârstă restrânsă, circa o sută cincizeci de ani. De la Titu Maiorescu, inițiatorul direcției noi, al autonomiei esteticului, critica a evoluat în congruență cu literatura, atingând momentele ei faste prin E. Lovinescu, cel care fixează și direcționează esteticul, apoi, prin rafinații critici și eseişti din perioada interbelică, culminând cu George Călinescu. O mare diversitate o oferă generațiile postbelice, cu un impuls deosebit în anii ’70 (de relativă liberalizare), definite cu perseverență și înțelegere de Alex Goldiș, în cartea sa Critica în tranșee. De la realismul socialist la autonomia esteticului (2011).
Deși în anii ’90, ca urmare a tuturor decompresiunilor și dezinhibărilor psihice, se părea că dispăruse interesul pentru critică (și nu numai), în ultima vreme, se observă un reviriment, îmbucurător prin numărul mare de tineri. Aceștia par a fi preocupați atât de aspecte marginale, fragmentare, eseistice, de clarificări ideologice (definindu-și teritoriul), cât și de construcții monografice sau de reevaluare a literaturii vechi. Este adevărat că dimensiunea temporală redusă, în care se plasează critica nouă, nu oferă o imagine clară, fenomenul abia începând să se așeze, rămânând încă nedefinit, necristalizat, fără direcții sau mutații valorice vizibile (cel mult contabilizabile). Se remarcă unele trăsături specifice vârstei, dezinvoltură, un limbaj teoretic exact, apetit pentru rafinament analitic, destructurarea unor tipare (uneori anarhică), ironie. Se păstrează în critica nouă caracteristici ale celei vechi, împrospătate, impetuoase, uneori radicalizate.
Se practică, la toate revistele importante, cronica literară, exercițiu necesar evidențierii valorice. Într-un articol din România literară (14 sept. 2012), Nicolae Manolescu selectează trei riscuri ale criticii de întâmpinare (din care se pot deduce, prin reconversiune, trei condiții): neclaritatea mesajului, excesul (adică lipsa echilibrului), partizanatul, pe care îl mai numește și politichie literară. Țin mai mult de atitudinea morală a criticului. Reputatul critic şi istoric literar susține, de asemenea, cu fermitate, obiectivitatea critică. S-ar putea adăuga câteva cerințe de fond: o bună intuiție (bunul-gust), autoritate teoretică și metodică, integrarea valorică, imaginație analitică. Cronicarii, cei mai vremelnici dintre critici, sunt și cei mai aplicați, cei mai sensibili la particularitățile operelor, fără însă a avea posibilitatea sintezei. Cred că modelul criticii actuale ar putea fi Gheorghe Grigurcu, prin consecvență, prin luciditatea și performanțele discursului. Prin eleganța stilistică, prin lucrătura demonstrațiilor se impune Al. Cistelecan. Mulți critici tineri scriu cronică. Cel mai ordonat este Daniel Cristea-Enache. Cronicarii au, e drept, privilegiul de a consacra scriitori sau cărți.
S-au scris în ultima vreme câteva monografii remarcabile, Antonio Patraș despre Garabet Ibrăileanu, Bogdan Crețu despre Matei Vișniec, Andrei Terian despre George Călinescu, Gabriela Gheorghișor despre Mircea Horia Simionescu. Sunt lucrări academice, elaborate temeinic, documentate, țintind exhaustivitatea. Ele aduc în actualitate scriitori, adică reînnoiesc exegeza. Există și o tendință evazionistă, ieşită din canon, o critică eseistică reprezentată de Paul Cernat (Avangarda românească și complexul periferiei, Modernismul retro în romanul interbelic românesc), Emanuela Ilie (Alteritatea în proza românească interbelică, Didactica literaturii române), Cătălin Ghiţă (Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare, Deimografia. Scenarii ale terorii în proza românească), Bogdan Crețu (Utopia negativă în literatura română), Bianca Burța-Cernat (Fotografie de grup cu scriitoare uitate: proza feminină interbelică), Constantina Raveca Buleu (Patru eseuri despre putere, Dostoievski şi Nietzsche – congruenţe şi incongruenţe) etc.
Se manifestă, azi, pe lângă preocuparea de a evalua estetic operele, şi aceea de a ideologiza, de a trata cu precădere contextul, ca în cazul recenților debutanți Mihai Iovănel (Mihail Sebastian: o monografie ideologică) și Claudiu Turcuș (Estetica lui Norman Manea).
Pe termen lung, în critică nu au loc hiatusuri. Asistăm la un pluralism tematic, la interferări şi la divergeri. Nemaiexistând sistem, care să încorseteze, funcţionează acţiunea şi reacţiunea, amendările şi solidarizările, expansiunea imaginarului, răzbunările pe limbaj. Critica rămâne tânără, indiferent de vârsta autorilor, pentru că se manifestă ca o serie de stații prin care trebuie să treacă, vrând-nevrând, operele. Critica marchează traseul absolut obligatoriu al scriitorilor. În afara acesteia nu există literatură.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul