Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dincolo de postmodernitate. Critica în orizontul noii paradigme

        Adrian Lesenciuc

Să ne imaginăm cunoașterea – și, implicit, critica formelor cunoașterii, respectiv, a ideologiilor ce o însoţesc, apropiind orizontul paradigmatic – în raport cu trei piloni de rezistență: Dumnezeu, știința și omul. Să asociem acestora predominanța unor forme de organizare a gândurilor: credințe, convingeri și opinii și să luăm în considerație clătinarea planului cunoașterii începând cu Gott ist tot al lui Nietzsche, ulterior, cu destructurarea postmodernă a convingerilor științifice și cu abandonul idealului hilbertian. Ne vom afla, firește, în echilibru instabil, menținut grație vitezei cu care societatea se transformă. Ne vom afla într-un continuum spațio-temporal subțiat, într-o zonă în care vechile sisteme de valori s-au lichefiat și s-au scurs într-o nedefinită întindere a-valorică. Putem să îi spunem postmodernitate pentru că am conștientizat, în lipsa actuală de repere, că ne situăm, în timp, dincolo de modernitatea care s-a epuizat fără ca proiectul modernist de emancipare și eliberare să se fi împlinit. În raport cu societatea în mișcare suntem capabili să menționăm doar mărcile temporale: înainte de sau după, mărci care, spre o bulversare completă, implică devenirea prin post-. În raport cu cunoașterea, însă, suntem în pragul angajării într-o nouă paradigmă, într-un nou orizont în care sistemele de valori stau să se nască. Și la care, din fericire, contribuim cu știința sau neștiința noastră, rescriind sau reconfigurând, ca în Renaștere, tabloul cunoașterii din antichitate. Iar postmodernitatea – clamată, trâmbițată, angajată de multe ori ridicol în diferitele sectoare ale activității sociale – nu reprezintă, în orizontul începutei edificări a limitelor orizontului noii paradigme, decât o perioadă tranzitorie, înainte de stabilizarea societății pe un alt palier. 
Modernitatea este rezultatul cumulat al inovării şi difuziunii, iar depăşirea modernităţii presupune, în egală măsură, o angrenare pe axele temporală şi spaţială, definitorii procesului de schimbare culturală. În tentativa de conştientizare a poziţiei societăţii într-o dinamică a istoriei îndepărtată de istorism, contemporanii sfârşitului modernităţii încearcă să definească un „loc geometric” în care se derulează, conform propriilor prognoze, programul vizat. Şi în ciuda faptului că, în dinamica acestui proces, ideea de modernitate, epuizată: „L’épuisement de la modernité se transforme vite en sentiment angoissant du non-sens d’une action qui n’accepte plus d’autre critčres que ceux de la rationalité instrumentale” (Touraine) , este înlocuită de cea de acţiune modernizatoare , pretenţia nu este de a descrie fenomenul sau de a lansa o ipoteză, ci de a îşi etala întâietatea unei prognoze (de multe ori fără o analiză de context bine documentată), eventual de a acoperi respectivele prognoze prin „numire”. Dar fenomenul rămâne limitat şi descris prin raportare la o singură fază statică într-un proces amplu de restructurare (într-o societate fluctuantă, într-o structură disipativă care ne va „arunca” pe un palier impredictibil). Prin actul de numire, teoreticienii privesc în trecut şi „extrag” modele similare, de multe ori fără a sesiza dinamica derulărilor, fiind de cele mai multe ori surprinşi de modificări majore, începând cu procesul de incubare a ideilor până în stadiul în care devin instrumente explicite de control emoţional, transformându-se în ideologii. Din păcate, turbulenţa aparte a sfârşitului modernităţii (un regim tranzitoriu firesc) presupune şi o perspectivă explicită asupra perioadei de „după” modernitate. Toţi aceşti termeni, în majoritatea cazurilor exprimând puncte izolate de vedere şi intenţii de punere în scenă a unor acorduri de principiu între propriile Weltanschauung şi societatea dinamică, sunt legaţi de modernitatea muribundă. Subliniam, într-un studiu mai amplu din 2005 , că sunt destul de puțini criticii care privesc spre viitor pentru a vorbi despre viitor în peisajul din ce în ce mai aglomerat de studii închinate unui fenomen de amploare, presupunând ruperea de modernitate.
Despărţirea de modernitate nu este un fapt asumat. Asumată este doar intenţia raportării noului, de cele mai multe ori a regimului tranzitoriu în care a intrat modernitatea muribundă. Iată cum acţiunea modernizatoare care ia locul modernităţii, ca urmare a eliberării individului şi societăţii de legile impersonale ale raţiunii (a se vedea prin aceasta şi incapacitatea de explicare a unui firesc regim tranzitoriu, la amploarea amintită, prin intermediul raţionalului modernist), dă naştere unui hibrid extramodern în aparenţă, cu raportare la structura deja anchilozată, aproape intrată în rigor mortis, a unui „mecanism” uzat şi nefuncţional: post-modernitate, geo-modernitate, hiper-modernitate, para-modernitate etc. Geo-modernitatea este expresia înaltă a Clubului de la Roma, făcută auzită prin intermediul lui Mircea Maliţa . Ea îşi găseşte acoperirea prin raportarea la una din posibilele trăsături a ceea ce până la el purta numele de new modernity, high modernity, late modernity, post-capitalism, post-industrialism, super-industrialism, post-modernism, post-post-modernism  etc. Hiper-modernitatea este un termen cu care e împovărat cel mai adesea Touraine, deşi acesta încerca doar o depăşire a împietririi în proiectul post-modernist în maniera în care Daniel Bell  s-a despărţit de societatea post-industrială prin hiper-industrial. Anterior, de fapt, asupra hipermodernităţii, ca adâncire sau accentuare a modernităţii, s-a aplecat G. Lipovetsky începând cu 1988 , dar ulterior conceptul lipovetskyan a degenerat în super-modernitate  şi alter-modernitate . Para-modernismul nu pretinde o depăşire a modernismului, ci se ocupă de „efectele” acestuia, constituind, aşadar, o perspectivă modernistă pură, rigidă, asupra unui conglomerat dinamic, o traducere în digital a unei structuri analogice complexe, aparţinând unei geometrii fractale, în care perspectiva este îngreunată chiar de poziţionare. Termenul, provenit din „marginalul” postmodern, din studiile lui Gillian Hascombe şi ale Virginiei L. Smyers , a cunoscut diferite forme de exprimare a situării în extra-(post-)modern, cum ar fi, de pildă, cazul tentativei de raportare la valurile toffleriene a încercării de aliniere la contemporan a tribalului african . De fapt, para-modernismul a fost utilizat iniţial pentru a defini perioada tranzitorie de trecere dinspre modernitate înspre postmodernitate, afirmă Mitchell , dar sensul consacrării vine dinspre „marginalul” sus-amintit.
Cum o delimitare și o enumerare a trăsăturilor postmoderne este nefirească şi inoportună, rămâne să redefinim modernitatea printr-o altă formă de depășire. Din interior, postmodernitatea nu se poate vedea pe sine. Ea este un conglomerat de cioburi, care tinde să devină o „sumă”, nu o structură dinamică de elemente interacţionând. Din această perspectivă, depăşirea modernităţii prin temporal (a se avea în vedere prefixul „post-”) este o falsă depăşire. Situarea în transmodernitate presupune depăşirea spaţio-temporală, şi ne referim aici la depăşirea prin dincolo, prin „trans-”. Termenii „transmodern” şi „transmodernitate” sunt provizorii, dar ei marchează despărţirea de o modernitate a civilizaţiei devoratoare de culturi. Ei au fost propuşi de Paul H. Ray  în 1997 şi exploataţi ulterior şi în cultura română, în special în jurul grupării literare de la Aisberg : Theodor Codreanu , Ion Popescu-Brădiceni , Horia Muntenuş , Adrian Lesenciuc . Indiferent de modul în care este numită, paradigma extra-modernă există și presupune situarea dincolo de stadiul tranzitoriu, într-un orizont care presupune reconstruirea reliefului axiologic. 
În termenii schimbării culturale, depăşirea modernităţii nu este o formă de modernizare, ci modernizarea şi globalizarea sunt fenomene care descriu depăşirea modernităţii. Nu redefinirea modernizării se impune, ci înţelegerea submersiunii acestei forme de schimbare socială într-un spaţiu care se autoizolează de istoria recentă, de modernitate. Dar depăşirea modernităţii se doreşte a fi nu doar o simplă schimbare culturală pe axa temporală, ci şi o ieşire din temporalitate. Să nu ne cramponăm, însă, de limitele rigide de definire a unui asemenea cadru al schimbării (pe coordonate temporale sau extratemporale), atâta timp cât limbajul, ca instrument, nu serveşte la descoperirea unui semnificant unic, ci oglindeşte inadecvarea gândirii, în termenii lui Umberto Eco . Mai mult de atât, să ținem cont că inclusiv modelele pierd valabilitatea prin raportarea la noua paradigmă, fiind necesară dezbrăcarea ideologică prin apel la descrierea lingvistică a unei noi critici: „(...) modelele pierd, într-un anumit sens, valabilitatea, afirmă R. Thom, dar descrierea lingvistică rămâne întotdeauna valabilă. Iată un fenomen dificil de explicat: de ce descrierea lingvistică îşi conservă valabilitatea în universul nostru? (...) Aceasta este cu adevărat una din enigmele lumii în care trăim” . 
Unde se situează critica în orizontul acestei noi paradigme, extra-moderne? Care este rolul ei? În ce măsură se poate pune în discuție noul raport dintre structura structurată (opera) și subiectul structurant (criticul), așa cum au fost ele văzute prin ochii noii critici franceze, înainte de saltul în regimul tranzitoriu, înainte de topirea reperelor temporale? 
Angajarea programatică a ansamblului de orientări aflate sub umbrela la nouvelle critique, de pildă, are la bază, în termenii lui Jean Starobinski , teoria, respectiv metoda, adică modalitățile de spre codificare și structurare a informației. La nouvelle critique, impunând metode și tehnici riguroase, rigide, chiar dacă aparent invizibile la scanarea parțială – „Metoda, afirma autorul Relației critice, se ascunde în stilul demersului critic și nu devine complet evidentă decât în momentul în care a parcurs tot drumul” –, rămâne cantonată în modernismul forte, chiar dacă orizontul paradigmei anterioare începuse să se deschidă în turbionara gaură neagră postmodernă. Rămâne ca proiecția noului orizont, prefigurarea unei forme superioare de înțelegere să nu conducă neapărat la o generalizare a discursului critic (în limita orizontului paradigmatic anterior, doar atât a fost posibil), să presupună și luarea în calcul a posibilei ieșiri. Începutul noii configurări critice, în orizontul paradigmei extra-moderne, nu se naște din nimic. Critica, producându-se în continuitatea operei sau ca operă în sine este calea de ieșire din paradigmă. Dacă la nouvelle critique prefigurează – apelând la istoria literară, care explică/se explică cel mai bine ca interpretare a sa prin prisma teoriei câmpului literar – noua paradigmă, atunci acest orizont în care se configurează, deja, polii  este unul în care critica nu mai are drept rol fundamental deconstrucția, ci reconstrucția. 
Ce ar trebui, în făgașul normal al istoriei succesiunilor paradigmatice, să producă noua critică românească? Să înceapă, probabil, cu instrumentele pe care le-a propus spre uz la nouvelle critique, scrutând orizontul paradigmatic, adică să se îndrepte spre istoria literară. Îndeobște spre acel spațiu interstițial, asupra căruia nu s-au focalizat obiectivele criticilor, sau care, în abordarea predominant ideologică a modernismului târziu, au fost uitate, abandonate, ocolite, îngropate. Plăcuta surpriză este să constat că așa se întâmplă cu Paul Cernat , cu Alex Goldiș , cu Mihai Iovănel  ș.a.m.d. Cu o critică tânără dezbrăcată de implanturile ideologice ale unui regim politic sau ale unui regim de dominație culturală (devenit manifest prin accesul la fonduri, prin politica de traduceri, prin promovarea pe criterii de partizanat, prin abandonul criteriului estetic în raport cu alte criterii în canonizarea și „sanctificarea” în timpul vieții), literatura română își redescoperă istoria literară. Istoria literară este alta decât cea a listelor și topurilor celor din proximitatea puterii. Istoria literară are menirea de a configura scheletul sistemelor de valori în noua paradigmă. Astfel se pun bazele configurării noului orizont. Critica tânără din România are obligația de a rescrie istoria literară pentru a putea spera într-un relief axiologic necesar întoarcerii la cultură.
Critica nouă de la noi nu este la nouvelle critique, dar poate obține efecte similare în proiectarea orizontului noii paradigme. Întoarcerea la istoria literară înseamnă întoarcerea la cultură și, o dată cu ea, produce și o reorientare a producției literare. Critica noului val are obligația de a fi operă în sine, pentru a fi reper pentru noua literatură. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul