Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Dimensiunile romanului şi ispitele ideologiei

        Radu Aldulescu

La origini, romanul a fost un gen eminamente popular, care se adresa claselor de jos, vulgului, negustorimii, micii burghezii, servitorimii. Elita culturală aristocrată īşi exersa spiritul pe tărīmul poeziei. Poeţii de curte lucrau cu alt soi de vibraţii decīt ale autorilor de romane şi vodeviluri, deşi inevitabil cele două tipuri de specializări tindeau să-şi preia din atribuţii. Fapt e că, pīnă să apară cinematograful, radioul şi televiziunea cu seriale telenovelistice, străbunicii noştri īşi hrăneau nevoia de poveste şi divertisment, de ficţiune şi evaziune citind romane. Romane englezeşti mai ales. Căci, la o rigoare, romanul are o etnie şi o limbă de lucru, care poate nu īntīmplător a ajuns să se universalizeze īn multe alte domenii culturale.
Īn epoca modernă, pe măsură ce s-a maturizat estetic, genul romanesc a devenit total şi totalizator, capabil să cuprindă şi să sintetizeze toate celelalte genuri literare. Cīnd vorbim despre marile literaturi, avem īn vedere, īn primul rīnd, romancierii acelor literaturi. Dezvoltīndu-şi dimensiunea estetică, romanul nu şi-a neglijat-o pe cea de gen popular, reevaluīnd-o chiar, aducīnd-o la zi. Predispoziţia spre ficţiune şi evaziune este, altminteri, cel dintīi atribut al vremurilor contemporane, incluzīnd ideologii şi tehnici de manipulare de o subtilitate dezminţitoare, care contribuie per total general la imprimarea unei mentalităţi de prostituată.
Istoria reţine totuşi secolul 19 drept secolul de aur al romanului, graţie aşa-numiţilor monştri sacri ai genului, īn sensul că operele lor nu par a fi fost concepute de minţi omeneşti; ei au scris cu pana sau tocul īnmuiat īn călimară, īntr-un timp aflat la joncţiunea dintre sfīrşitul epocii premoderne şi īnceputul epocii moderne. Tolstoi, Dostoievski, Balzac, Hugo, Stendhal, Flaubert, Proust, Melville, Joyce, Kafka şi alţii asemenea lor au trasat configuraţia unui canon valoric al romanului adoptat de cei care le-au urmat şi care au continuat să trudească şi să inoveze pentru dezvoltarea funcţiei estetice şi metafizice, concomitent cu cea de gen popular. Īn ce mă priveşte, romanul performează īn măsura īn care reuşeşte să acopere cīt mai mult, atīt pe verticală, cīt şi pe orizontală. Altfel spus, atunci cīnd reuşeşte să răspundă şi exigenţelor unui specialist īn literatură, şi ale unui cititor amator sau, cum se spune, neavizat. Un şofer de taxi, bunăoară, poate avea o bună priză de lectură la Llosa, Garcia Marquez sau Marin Preda, datorită funcţiei ficţional-evazive-spectaculare a respectivilor, esenţială la o adică, fără de care aceştia n-ar exista. Romanul, chiar şi-n aşa-zisa fază sau epocă postmodernă, ca, de altfel, şi filmul cu pretenţii de operă de artă, nu se poate lipsi de spectacol, ca punct culminant al ficţiunii īn regim de evaziune. Excepţie fac, se pare, filmele romāneşti de dată recentă şi proza minimalistă cu damfuri postmoderne, care par să-şi revendice dreptul la autism şi plictis. Īn felul ăsta, cineaştii, prozatorii şi, deopotrivă, criticii īşi inventează propriul canon, prin eviscerarea dimensiunii spectaculare a naraţiunii romaneşti şi cinematografice. Trebuie să facem abstracţie de capodopere ale genului precum La Strada, Miracol la Milano sau La dolce vita ca să putem percepe tīlcul estetic şi metafizic al unor producţii precum Poliţist adjectiv, Moartea domnului Lăzărescu sau După dealuri. Tot astfel, trebuie să punem īn paranteză Război şi pace, Groapa sau Moromeţii ca să avem organ pentru tentative romaneşti precum Pupa Rusa, Orbitor sau Exuvii. Arta şi meşteşugul moştenite şi sporite cu trudă din generaţie īn generaţie sīnt desfiinţate astfel dintr-o trăsătură de condei, spre a fi īnlocuite cu tehnici de copiere a cotidianului banal sau de copiere pur şi simplu a unor texte din manuale de anatomie, biologie sau chiar din abecedar, acompaniate de o zgīlţīire susţinută a limbajului, īn speranţa de a crea efecte metafizice.
Strădania mea de romancier a mers dintotdeauna spre crearea de acţiune, personaje, culoare locală, aflată, la o adică, īn permanentă legătură cu limba īn care scriu. Genul acesta de abilităţi dobīndite şi dezvoltate cu trudă atrag īntr-un tīrziu după ele cea de-a patra dimensiune a scrisului, īntrupată īn virtuţi estetice şi aură metafizică. Orice operă literară este, desigur, īn primul rīnd, o chestiune de limbaj. Contează, mai īntīi, cum spui şi abia apoi ce spui. Şi totuşi, dacă ai ce spune, dacă ai traversat focul experienţei şi ai scăpat cu viaţă spre a povesti, ţi se va da şi harul spunerii. Marile romane presupun teme pe măsură şi cred că şi situări spaţio-temporale. Greutatea temei determină amplitudinea epică şi instituie canonul valoric. Să mă ierte Dumnezeu, dar nu pot crede īntr-un roman a cărei acţiune se petrece īntr-o scară de bloc, avīnd drept personaj central un ins rămas blocat īn lift, oricīt de bine ar fi scris acel roman. Am cu totul alte aşteptări cīnd citesc un roman sau cīnd scriu, căci scriu, īn primul rīnd, pentru cititorul care sīnt. Vreau să ştiu cine cu cine se bate, căci povestea trebuie să răspundă, printre altele, şi copilului din mine care se dădea īn vīnt după filmele cu bătăi. Vreau să ştiu cine pe cine iubeşte, trădează, violează, cine pe cine se răzbună şi tot aşa. Continui să mă adresez claselor de jos, vulgului, prostimii, servitorimii, chiar dacă de o bună bucată de vreme respectivii se smintesc uitīndu-se la televizor. Romanul este, repet, un gen total, asemenea stomacului unei balene īn care īncap multe şi diverse: scene de dragoste, erotice eventual, schimburi de replici dure, mai mult sau mai puţin explicite, īnjurături eventual, mirosuri de tot felul, de la cele mai vechi din lume, precum cel de sīnge, sudoare şi fecale, pīnă la cele mai scumpe esenţe de parfumuri, başca infracţiuni şi perversiuni de toată mīna, crime, pedepse, demoni, război şi pace etc. Īn centrul romanului tronează omul ca animal social, cultural, politic sau ca animal pur şi simplu, aflat sub vremi sau deasupra lor, omul ca fiinţă divină, tributară păcatului sau desfidīnd păcatul. Toate aceste elemente intră īn componenţa maşinăriei producătoare de iluzie de viaţă şi tensiune dramatică, atribute altminteri destul de rare īn romanul romānesc de ultimă oră. Autorii care īncă ţin steagul sus īn direcţia respectivă īi fac īndeobşte pe critici să strīmbe din nas, catalogīndu-i drept autori de romane americane, chit că romanul american, anglo-saxon sau englezesc făcea parte din pīinea cea de toate zilele a străbunicilor noştri. Viaţa sau iluzia de viaţă este mereu īn altă parte, īn funcţie de ce s-a trăit-văzut-simţit, stīrneşte interesul sau obsedează şi poate fi transfigurat literar. Priorităţile de lectură de la noi sīnt īn momentul de faţă focalizate asupra unor aşa-zise elite culturale dezise din capul locului nu doar de ficţiune şi evaziunea specifice literaturii şi romanului, dar luīndu-şi totodată o distanţă aseptică faţă de un ingredient de bază al romanului: culoarea locală extrasă īndeobşte din ceea ce se numeşte Romānia profundă, talpa ţării, neamurile proaste sau ţărănimea muncitoare. Din zona asta şi-au distilat esenţele mai toţi scriitorii adevăraţi; o specie, se pare, pe cale de dispariţie. Fenomenul poate fi explicat īn fel şi chip, după cum poate fi şi negat. Personal īl văd ca fiind o consecinţă a unei fisuri socio-culturale mai vechi, care de-acum a devenit o ruptură impusă prin acea distanţare aseptică pomenită mai devreme. Căci oamenii sīnt egali īn faţa lui Dumnezeu, ca şi īn faţa morţii – o egalitate care ar trebui să īnsemne comunicare şi cunoaştere reciprocă, ce pot fi īnfăptuite prin credinţă şi biserică, dar şi prin marea literatură. Lipsa acestei comunicări e aptă de a naşte monştri cu aură culturală, care dau interpretări blasfemice parabolelor biblice, descriind un Iisus elitist, rupt de prostime, aruncīnd cititorul īn alt tip de ficţiune şi evaziune decīt cea romanescă. Adevărul divin este răstălmăcit spre a fi transformat īntr-o istorie cu conotaţii ideologice malefice, care īmparte lumea īn cunoscători aleşi aflaţi īn fruntea bucatelor şi prostimea care-şi merită soarta nenorocită. Poate că nu īntīmplător genul acesta de literatură de frontieră, livrată fie sub formă de eseu, fie sub formă de roman poliţist, fie ca film artistic, este sortit succesului de public, subminīnd dimensiunea de gen popular a romanului adevărat. Epoca actuală subzistă sub semnul vīnzării de suflet, tinzīnd totodată să marginalizeze genul romanesc, īnlocuindu-l, repet, cu alt soi de ficţiune şi evaziune, purtătoare de mesaje ideologice mai subtile sau mai directe. Īn ce mă priveşte, ideologia ideală a romanului este aceea de a nu avea nici un fel de ideologie. Nu poţi răstălmăci o naraţiune inventīndu-i, eventual, o ideologie, fie ea şi estetică, fără să-ţi asumi riscuri enorme, măcar că genul ăsta de operaţie intră īn atribuţiile criticului literar. Răstălmăcirea este ultimul pas īnainte de punerea īn practică a ficţiunii şi evaziunii. Să nu uităm că Marx a fost un prozator de talent, asupra căruia apasă o posteritate dezminţitoare, datorată răstălmăcirii şi punerii īn practică a ficţiunii sale de căpătīi. Capitalul a fost răstălmăcit īn tandem cu răstălmăcirea unor pasaje din Vechiul şi Noul Testament. Astfel, au apărut ideologii şi secte de tot felul, religii fără Dumnezeu, printre care şi fantoma comunismului īntrupată după secolul de aur al romanului, spre a face ravagii īn toată lumea.
Ficţiunea şi evaziunea, aşadar, pot fi precum medicamentele sau chibriturile lăsate pe mīna copiilor. De aici ar putea deriva soluţia pentru o schimbare īn bine, ficţională şi evazionistă şi ea la o adică, şi anume ca, prin aplecarea asupra marii literaturi, a romanului, prin īnvăţarea de-a fir-a-păr a legilor ficţiunii, omul să evite ispita ideologizării. Mă gīndesc, desigur, la acele romane despre care se spune că pot schimba lumea, şi nu fără temei. Ele există. Nu ne rămīne decīt să le cultivăm cititorii. Aşa să ne ajute Dumnezeu!



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul