Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Desenele ,,năluca” ale lui Mihai Pamfil

        Ioan Marchiş

Personajele lui Mihai Pamfil se desenează continuu pe sine, iar atunci când realizează că au închegat o ,,formă”, se destramă, rămânând stranii năluci. Un spaţiu virtual le absoarbe în spate, le întoarce în sine, făcându-le să plutească confuz între formă şi non-formă între fiinţă şi nefiinţă.
Suportul de hârtie sau pânză este cadrul scenic al acestui demers, acel spaţiu nelămurit, în care motorul formei poate închega o imagine sau o poate distruge. Închegarea de sine a formei se petrece spontan cu dizolvarea, deconstrucţia ei psihologică.
Asistăm la un soi de ,,frică de sine” a formei la convulsiile ei interioare de naştere şi autoasimilare, la aplatizarea lăuntrică a dimensiunilor ei care, în final, îl trimit pe el, personajul desenat, la starea de ,,nălucă”.
Desenele lui Mihai Pamfil sunt veritabile ,,ciuhe de hotar”, însemnând sau desemnând trecerea în ţara informalului, înglobând în ele fracţiuni şi secunde de spaţiu şi neant. Nălucile lui Mihai Pamfil au de aceea o stare de o clipă, asemenea sunetelor, o stare de rugină a nefiinţei.
Sunt concerte ale amneziei, ale nemărginirii interioare, ale neantului lăuntric, ale fragilităţii şi temerii fiinţei de fiinţare, de devenire, de intrarea în corporalitate şi destin. Un fel de amprente iluzorii, cu sonorităţi de o clipă, aleargă tremurând pe câmpia subţire a paginii, alunecând ca nişte umbre carnale pe suprafaţa despletită de sens. Spaţiul hârtiei păstrează doar urma subtila a formei debarasată de apăsarea veşmântului, făcând ca personajul creat să se electrizeze de propriul neant, să plutească în virtual.
Personajele, năluci, dau senzaţia că pot fi scoase din suprafaţa paginii că pot fi reîncărcate cu energie, că funcţionează ,,formal” doar atunci când le priveşti, asemenea unei viori proaspăt abandonate, din ale cărei corzi se mai poate percepe un sfârşit de ecou.
Prietenul meu Mihai Pamfil, fuge de însăşi rigiditatea şi impertinenţa prezentării evidenţei spaţio-temporale a formei, ca şi când naşterea în formă ar fi o impietate, o obrăznicie a imaginaţiei. El, artistul, este doar dirijorul unei posibile traiectorii formale.
Petele sale largi de culoare sau tuş, patetic vibrate, sunt declaraţii de uitare, de uitare a spaţiului, de fugă de perspectivă, sunt sentimente pure, absolute. 
Formele lui nu se lăţesc sau se îngustează derulându-se pe hârtie sau pânză, ci pulsează himeric imaginându-şi o realitate ideală în care formele plastice să nu răspundă de sine, să rămână virtuale, să locuiască în ambiguitatea primordialităţii.
Frica fiinţei, fiinţării, le dă acestora fragilitate existenţială. Imaginea refuză să se descojească de imaginar. (În Maramureş, când desfaci alunele sau nucile de coaja verde, se zice că ,,dezluceşti” alunele sau nucile − parcă suntem în universul lui Blaga! Dezlucirea înseamnă ajungerea la adevărata coajă, la adevărata formă. Căci acoperişul verde al fructului nu e decât o carne fulgerătoare, verde, este adolescenţa fructului, pe când coaja tare a alunei este conştiinţa formei, este condamnarea la destin. Aşa cum există o formă a formei, aşa există şi o esenţă a esenţei. Aşa cum există formă a conţinutului, există şi esenţă a lui.  Şi fructul, şi sămânţa din fruct au propria lor piele.)
Fantasmele cu coajă ale lui Mihai Pamfil nu sunt fiinţe plastice, forme, ci vise ale formelor ce se rotesc în imaginar ca virtuale roiuri de posibile forme.
Transparente umbre figurează pe hârtie, un dans spontan al naşterii şi morţii, un efemerid joc al existenţei, intenţii formale care se grăbesc să se retragă în propriul arhetip, de îndată ce apar. Ele se organizează într-un spaţiu scenic al ambiguităţii, acolo unde a intra sau a ieşi din fiinţă este o chestiune de proprie opţiune. Neştiind de unde vin, nu ştiu nici unde se duc. Formele sunt polenizate de o uitare fecundă, de o stratificare profund psihologică. Ai senzaţia că vor dispărea de îndată ce le sesizezi, ca un abur de jertfă.
Dacă forma are o margine, acea margine o face palpabilă, în virtutea unei esenţe a ei. Ferindu-se de margine, aceste forme sunt doar umbre ale umbrei, margini ale marginilor, adică, paradoxal: esenţa.
Aceste desene de sine − umbre pe pereţii propriului labirint −, ale lui Mihai Pamfil, dezvăluie o sensibilitate lunară, feminină. Dezvăluie un soare care e doar un simbol dedublat al absolutului. Pete de umbră în sofisticatul labirint al fiinţei, într-un dans spontan nebănuit, ca o capcană pasională, aceste năluci ale formei, ciuhe ale imaginarului, vertebrează cu fragilitatea lor fiinţa lăuntrică a artistului, obligându-l la o comunicare de o expresivitate pe cât de profundă, pe atât de originală.
Sunt forme desacralizate, fără să piardă, însă, misterul din dorinţa de a evita sacrul. În fond, laboratorul mental al oricărui artist este un model al peşterii platoniciene, un model al cosmosului, un mod al articulaţiei între macro şi micro-imaginar, o imensă explozie a spaţiului în non-spaţiu, o cutremurătoare dorinţă de a rămâne, dacă ai luat fiinţă, şi de a te dizolva înainte de a fi; existenţe plastice forţate să plătească cu dispariţia individuală, îndrăzneala de ,,a fi fost” să fie. Frica de întâmplare tremură în desenele fantastice ale lui Mihai Pamfil, dar şi curajul de a nu lăsa sinele să fie cartografiat de simţuri.
Acesta este Mihai Pamfil: un autor de constelaţii de năluci ce locuiesc pentru totdeauna în non-verbalitatea imaginii în corporalitatea ,,abstractă” a imaginarului.



 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul