Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Creatorul şi destinul său

        Ion Cocora

Alexandru Tocilescu încă din studenţie a devenit o legendă. Pe de o parte, legenda şi-a creat-o el, pe de alta, şi legenda l-a creat pe el. Primul care mi-a atras atenţia asupra lui a fost regizorul Aureliu Manea. În povestirile acestuia, şi el, la vremea respectivă, un „copil minune” al teatrului românesc, imaginea lui Tocileascu era aceea a unui personaj fermecător, inepuizabil, capabil să te ţină în preajma lui nopţi la rând fără să simţi cum trece timpul, dar şi aceea a unui artist înnăscut, cu replică tăioasă, când zeflemist, când grav, ironic, cu umor. O anume aură de pitoresc, care i-a crescut şi ea popularitatea, i se trăgea şi din faptul că, dacă nu mă înşel, a avut nevoie de vreo şapte ani, în loc de cinci, ca să termine Institutul de teatru. El însuşi făcea caz de condiţia sa de etern student. Toate astea m-au făcut să aştept cu nerăbdare momentul când îl voi cunoaşte şi îi voi vedea primul spectacol. Îmi amintesc că, pe la mijlocul stagiunii 1972-1973, primisem o invitaţie de la Teatrul de Nord din Satu Mare pentru premiera cu piesa Războiul vacii de Roger Avermaetem, autor belgian puţin cunoscut la noi. Un text lejer şi fantezist din punct de vedere compoziţional, alcătuit dintr-o succesiune de douăsprezece tablouri, pe care îl văzusem, în urmă cu un an, la Târgu-Mureş în versiunea scenică a lui Dan Micu, un alt tânăr talent regizoral în plină vogă la vremea respectivă. Cum piesa nu mi-a spus prea multe, deşi spectacolul lui Micu era modern, dinamic, caligrafiat în imagini ingenioase, poate că nu m-aş mai fi ostenit să pornesc la drum. Recunosc însă că premiera la care m-am hotărât să particip, despre care deja se vorbea încă înainte de a fi finalizată, a „picat” miraculos în întâmpinarea orizontului meu de aşteptare. În sfârşit, s-a ivit ocazia să văd un spectacol de Alexandru Tocilescu. Şi nu unul oarecare, ci taman pe acela ales de regizor să-şi susţină examenul de absolvire şi să pună capăt „carierei” sale de student. Adică unui act de teribilism, de bravură, mai mult „regizat” decât cu temeiuri reale în situaţia şcolară propriu-zisă. Nu ascund totuşi că am păşit în sală cu emoţie şi teamă. Nu aş fi vrut nicidecum să fiu dezamăgit. Fiindcă Dan Micu, dincolo de rezervele mele faţă de piesă, a ridicat ştacheta destul de sus, spectacolul său constituind un reper imposibil de ignorat. 
Imediat după lăsarea cortinei, teama şi emoţiile ce mă încercaseră mi-am dat seama că au fost inutile. Războiul vacii a fost o revelaţie: superb, încântător, o veritabilă risipă de inventivitate şi inteligenţă. Am înţeles atunci că Toca, aşa mi-a cerut să-i spun din clipa când ne-am strâns pentru prima dată mâna, nu e numai un regizor de un imens talent, ci, pur şi simplu, el însuşi e un spectacol fascinant. Avea stil ca regizor, dar avea stil şi ca om. Manea, cunoscut ca un exaltat, nu a exagerat cu nimic când mi-a vorbit despre el. Într-adevăr, era un vulcan în continuă fierbere: spontan, sclipitor, receptiv la idei, rău cu prostia, ludic, tandru cu femeile, dar şi sictirist, grav cu lucrurile serioase, cu simţ al tragicului, sentimental disimulat, cu o pasiune nebună pentru muzică, o veritabilă enciclopedie în materie. 
Întâlnirea de la Satu Mare cu Tocilescu a însemnat în fond o apropiere de durată între noi. L-am trecut fără nici o reţinere între tinerii regizori (Manea, Cătălina Buzoianu, Visarion, Dan Micu, Vişa, Colpacci etc.) al căror fan nu ezitam să mă declar. Substantiv probabil nu compatibil cu statutul de critic. Pentru mine însă un lucru era limpede: întreagă această pleiadă de creatori avea nevoie de susţinere. Uneori chiar cu preţul estompării unor neîmpliniri şi a supralicitării calităţilor. Întrucât în ceea ce făceau ei vedeam o lovitură dată nonvalorii şi imposturii. Războiul vacii a fost, aşadar, un început de itinerar artistic impresionant, care selectiv arăta cam astfel: Fire de poet de Eugene O\'Neill (Teatrul „Maria Filotti”, Brăila, 1974), Amurgul unui cocor de Junji Kinos Kinoshita (Teatrul „Alexandru Davilla”, Piteşti, 1976), Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare (Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, 1978), Haina cu două feţe de Stanislav Stratiev (Teatrul Giuleşti, 1979), Concurs de frumuseţe de Tudor Popescu (Teatrul de Comedie, 1980), completat de seria „Bulandra”: Tartuffe de Moličre (1982), Cabala bigoților de Mihail Bulgakov (1982), Hamlet de William Shakespeare (1985). În fine, o dată cu Io, Mircea Voievod de Dan Tărchilă (1986), tot la „Bulandra”, numele lui Tocilescu nu mai apare pe afişele teatrelor din România. E perioada când, din motive de sănătate, se stabileşte în Germania Federală. Aici îşi încearcă norocul, din păcate fără succes, cu un transplant de rinichi. Revine în ţară şi, implicit, la regie în 1993 cu Antigona de Sofocle la „Grădina Icoanei”, un spectacol în care în rolul principal e distribuită debutanta Crina Mureşan. Nu i-a fost greu, fie şi după o pauză de câţiva ani, să demonstreze că e un regizor excepţional. Greu i-a fost, în schimb, să-şi asigure un angajament permanent. Niciunul dintre teatrele cu care colaborase înainte de „experienţa” germană nu dispunea de posturi libere. Cum nici Theatrum Mundi la acea dată, unde eram director, nu a avut post de regizor în schemă, avându-i angajaţi pe Cătălina Buzoianu şi Mircea Marin, m-am grăbit să-i sar în ajutor şi am transformat un post de actor în post de consultant artistic. Dar să trec peste amănunte sortite uitării. Important e că l-am stârnit să se implice într-un proiect, Integrala Gellu Naum, care s-a soldat cu un spectacol fabulos, Poate Eleonora, unanim apreciat ca eveniment în spectacologia ultimului deceniu al secolului XX, expresie a întâlnirii cu doi creatori şi ei fabuloşi: poetul-dramaturg Gellu Naum şi scenograful François Pamfil.
În tot ceea ce a regizat, de la comedie la dramă, sub dictatură Alexandru Tocilescu nu a acceptat să fie un regizor previzibil, totdeauna a avut ceva de spus, deruta la el tocmai faptul că nu accepta să se cantoneze într-o formulă, schimbările la faţă fiind mereu şocante, convenţia scenică depăşea limitele şi aşteptările. Originalitatea formei şi stilului, libertatea de a imagina şi construi în spaţiul scenic erau constant atuuri definitorii. Cu puţine excepţii − presupun că au existat, deşi nu-mi vine în minte niciuna −, fiecare spectacol al său, dacă nu a fost un eveniment, a fost teatral incitant, provocator, din care nu au lipsit modalităţi şi soluţii inedite de abordare a actului regizoral. Tocilescu a fost regizorul care, mă încumet să zic, nu a avut rateuri. Spectacolele sale nu au abdicat niciodată de la un nivel de profesionalism, de la o condiţie estetică puternic marcată de o amprentă personală sau de la „a fi în actualitate”. Mă gândesc la Concurs de frumuseţe de Tudor Popescu, un spectacol care a „păcălit” cenzura, căci viza direct stări de lucruri şi mentalităţi tipice societăţii româneşti la zi, prin chiar profesionalismul şi incisivitatea umorului său amar, la Tartuffe de Moličre, la Cabala bigoţilor de Mihail Bulgakov, ambele abordând texte de valoare şi deschise interpretării, la muzicalul Nevestele vesele din Windsor, nu numai de o eleganţă şi strălucire formală, ci şi cu un subtext incendiar, cu trimiteri şi aluzii defel convenabile oficialităţilor, încât, după sesizarea unei „mărimi locale” în timpul unui turneu în ţară, a fost taxat de spectacol-problemă şi interzis.
Între marile realizări rămâne în mod sigur pariul pus pe Hamlet. Nu a fost uşor să facă din el unul câştigător. Epoca nu era, subliniez din nou, încurajatoare cu îndrăznelile artistice. Cu lecturile regizorale neortodoxe. Suspiciunile veneau din toate părţile. După cartea lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, de la autorul lui Othello transpus pe scenă te puteai aştepta la orice. Cum tot la fel te puteai aştepta de la Gogol sau Caragiale. Odiseea Revizorului marelui Lucian Pintilie a constituit un avertisment puternic pentru lumea teatrului. Nu e de mirare că, pe măsură ce treceau anii, cenzura se exercita din ce în ce mai draconic, devenind o „scorpie” greu de îmblânzit. Vajnicii ei slujitori oricând erau gata să sufle şi în iaurtul abia scos din frigider şi stăteau cu ochii la pândă pe regizorii „rebeli”. Iar „năzdrăvanul” Tocilescu a fost unul dintre cei permanent vizaţi. De aceea nici Hamlet nu a scăpat de unele atacuri la comandă. În cele din urmă însă valoarea şi-a spus cuvântul şi Ion Caramitru a intrat definitiv în galeria interpreţilor celebri ai celebrului personaj. Mesajul spectacolului era tulburător. Ipostaza de „ideolog răzvrătit” a lui Hamlet, atât de supralicitată de Jan Kott, e înlocuită cu aceea a unui Hamlet decis să-şi asume sacrificiul pentru a trage un semnal de alarmă asupra opresiunilor şi crimelor din „putreda Danemarcă”.
Un histrionic dezlănţuit, înzestrat cu har ieşit din comun, boem cât încape, dar şi orgolios şi arogant, un spirit nonconformist, incomod, care nu se menaja nici pe sine şi nici pe alţii, aşa a fost Alexandru Tocilescu în tinereţe, aşa la cincizeci de ani, aşa la şaizeci, aşa până în clipa când s-a întâmplat să nu mai fie. Mergea din două în două zile la dializă, şi asta aproape un sfert de veac din viaţa lui, suporta ce doar el ştia că suportă, dar găsea continuu forţa de a se întoarce în sala de repetiţii, de a plăsmui spectacole memorabile: O scrisoare pierdută (1999), Oblomov (2003), Eduard al III-lea (o altă întâlnire pe domeniul shakespearian cu Caramitru, 2008), Casa Zoikăi (2009) etc., etc. O dovadă că şi-a asumat, la fel ca şi Hamlet, cu luciditate condiţia. A fost un creator de artă de rară stirpe, un degustător rafinat al ei, iar arta l-a ajutat să treacă peste multe. Închei cu o întrebare şi un răspuns: a fost fericit Tocilescu? Cred că da! Dacă percepem „fericirea” în accepţiune cioraniană, adică în ideea că, dacă vrem să avem parte de ea, „ar trebui să avem mereu vie în minte imaginea nenorocirilor de care am scăpat”. 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul