Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

C-aşa-i în tenis!...

        Gelu Negrea

Din vremurile daurite când cuplul de vis Ilie Năstase – Ion Ţiriac juca repetate finale mondiale cu Salatiera de argint pe masă au rămas amintiri fulgurante şi un scheci interpretat fabulos de Toma Caragiu, având ca leit-motiv exclamaţia devenită folclor: „C-aşa-i în tenis!...”. Păi, aşa o fi, dar asta se petrece predilect în tenisul românesc. Pe la casele mari ale sportului lumii, apariţia unor campioni de anvergura lui Năstase şi Ţiriac ar fi mobilizat energii şi orgolii naţionale incomensurabile, iar fericita întâmplare ar fi fost transformată în temelie pentru edificarea unei veritabile şcoli autohtone în materie. Din păcate, la fel ca în filozofie, în literatură, în arte plastice şi, uneori, chiar în ştiinţă şi tehnologie de vârf, noi trăim prin excepţii, prin miracole şi gesturi providenţiale pentru că ne lipseşte vocaţia continuităţii pe proiecte mari. Aproape nimeni nu continuă pe nimeni, o luăm de fiecare dată de la capăt într-un etern şi deprimant pionierat ce se relevă sistematic pauper şi contraproductiv, dar din care niciodată nu învăţăm nimic.


     Prin anii ’60-’70, handbalul românesc masculin era o stea fixă pe firmamentul eclatant al sportului internaţional. Noi i-am învăţat pe spanioli că o minge se poate manipula dexter nu doar cu picioarele, ci şi cu membrele superioare pentru ca, după un deceniu-două, ibericii să facă instrucţie de front cu noi şi la nivel de cluburi, şi la naţională. La fel, odinioară, pe timpul când Bucureştii găzduiau două finale consecutive în Cupa Campionilor Europeni de volei între Rapid şi Dinamo, nişte români i-au deprins pe italieni să se descurce pe terenul secţionat de o plasă cu găurele. Rezultatul? Ei au ajuns campioni mondiali, iar noi am rămas cu găurelele şi cu plasa pe care ne-a dat-o Cronos cel neîndurător. Şi asta pentru că vocabula „continuitate” absentează din fondul –lexical şi operaţional – principal al românilor, iar verbul „a construi” se conjugă după pattern-ul Legenda mănăstirii Curtea de Argeş: ziua ce-nălţa, noaptea dărâma.

            Mai mult: când apare cineva străluminat de inspiraţie şi dornic să prelungească dincolo de efemer performanţe şi triumfuri accidentale, când acest cineva se angajează, pe banii lui, să articuleze ceva durabil şi de perspectivă în sportul nostru, îi punem golăneşte piedică pe la spate, îl cotonogim cu bunele lui intenţii cu tot, îl împingem berbeceşte în lehamite, amintindu-i brutal cum e în România cu facerea de bine. S-a întâmplat cu Ilie Năstase care, după ani de zile în care a lustruit duşumelele tribunalelor ca să obţină terenul necesar înfiinţării unei academii de tenis şi a eşuat în disputa cu o asociaţie sportivă-fantomă, a sfârşit prin a claca psihic şi a-şi da demisia de la preşedinţia F.R.T. Acest abandon dictat de arbitrariul unei justiţii lălâi pe fondul dezinteresului cras al autorităţilor şi al pasivităţii noastre, a tuturor, a fost, poate, cea mai dureroasă înfrângere pe care a trebuit s-o suporte marele campion. Sigur, una nedreaptă şi tristă, amară şi nemeritată. Nu ştim să dăm, nu ştim nici măcar să primim. Nu Ilie Năstase a ieşit învins din confruntarea stupidă cu inerţia şi nepăsarea, nu. Din acest nou episod al veşnicului război româno-român, surclasaţi şi umiliţi am ieşit cu toţii. Dar o merităm! C-aşa-i în tenisul existenţial pe care, de secole, îl tot jucăm păguboşi cu istoria şi cu noi înşine...

 

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul