Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Însemnări la un poet crepuscular

        Dan Cristea

Am scris, în 1980, postfaţa la antologia lui Dan Laurenţiu, Poziţia aştrilor, apărută în colecţia, de bună amintire, „Hyperion“, a Editurii Cartea Românească. Am scris pe un ton, poate, puţin cam prea exaltat, împins de versurile autorului, ele însele îndeajuns de patetice şi de exclusiviste, dar care veneau cu o „voce“ inconfundabilă  în peisajul liric al vremii. Fireşte că nu mă dezic de paginile alcătuite atunci, la care nu aş mai avea, în ce priveşte analiza critică, foarte multe lucruri de adăugat, deşi din 1980 până în 1998, anul dispariţiei poetului (iată că au trecut, între timp, cincisprezece ani !), acestuia i-au mai fost publicate alte câteva cărţi de poezie. Printre ele, Ave Eva, 1986, Psyche, 1989, Femeie dormind, 1993, Mountolive, 1994, antologia de la B.P.T, din 1996), precum şi volumul de eseuri, Privirea lui Orfeu (Jurnal metafizic), din 1995. Despre unele mi-am exprimat părerea, recitind, în acelaşi timp, ultima antologie a lui Dan Laurenţiu, cea din B. P. T, divizată în poeme publicate între 1967 şi 1980 (secţiunea „Poziţia aştrilor“) şi poeme publicate după 1989 („Psyche“), aici fiind inclusă şi secţiunea intitulată „Muntele măslinilor“, cu poeme mai scurte, mai simple, dacă le comparăm cu eşafodajul neoromantic, predominant în opera poetului, unele ilustrând chiar registrul frivol, dar oscilând, în genere, între „raza lui Dumnezeu“ şi „puterea diavolului“. Cred, totuşi, că versurile din urmă ale poetului, care aduc unele nuanţe la poetica acestuia (nescutită de redundanţe ori de autopastişe) nu pot schimba în chip decisiv liniile de forţă ale interpretării creaţiei sale, de regăsit mai ales în producţiile lirice de dinainte de ‘89. 
Cu un interes susţinut, pe care îl voi explica, am citit şi recitit introducerea lui Dan Laurenţiu („Un curriculum vitae“) care deschide antologia apărută la B. P. T  şi eseurile din Privirea lui Orfeu, chiar dacă unele texte îmi erau familiare de mai dinainte, dintr-o altă editare. Pe fondul unei încercări (nu lipsite, pe alocuri, de autoironie) de a articula un soi de „mitologie“ personală, introducerea oferă câteva date biografice esenţiale, susceptibile de a fi confruntate cu eul cel mai ascuns al operei sau, cum scrie poetul, cu „ego-ul meu actual şi dintotdeauna“ (copilăria fericită, copilul orfan de tată, explorările printre misterele pădurii, fascinaţia
adolescentină faţă de Grecia antică, accidentul de la picior, care îl lasă şchiop, fantasma voievodală, călare pe un cal alb, răul de înălţime, lecturile precoce din Platon). Eseurile din „jurnalul metafizic“, dintre care multe conţin comentarii extrem de interesante pornind de la propriile versuri, arată, în Dan Laurenţiu, un teoretician literar remarcabil, poate cel mai vocal susţinător, de la noi şi în anii optzeci, al ideilor legate de impersonalitatea actului creator şi de autoreferenţialitatea textului liric.
Textul, în cuvintele lui Dan Laurenţiu, este „suficient sieşi“, „construit în sine şi pentru sine, cu toate energiile semnificante întorcându-se asupra lui însuşi ca într-o implozie din care îşi hrăneşte pe rând nivelele conotative“ (Privirea lui Orfeu, p. 72). Precum un şarpe muşcându-şi propria-i coadă, textul se repliază asupra lui însuşi; autoreferenţial, se închide hermetic în sine (P. O, p. 90). Pe urmele lui T. S. Eliot (poezia „ nu este expresia personalităţii, ci un mod de a evada de sub imperiul ei“), se vorbeşte, de asemenea, despre tonul impersonal, „menit să definească emoţia imaginară a poemului, şi nu pe cea reală, a omului“. Prin filtre fine de interpretare sunt trecute şi disocierile făcute de Proust între eul anecdotic şi eul artistic sau autentic, şi, în genere, tot ceea ce ţine de relaţia dintre autor şi opera sa. Citim astfel, în acest sens: „ arta nu este proiecţia într-un sistem de semne a unui eu individual, biografic, ci a unuia impersonal, care-l transcende“ (p. 89). În viziunea pro-domo a lui Dan Laurenţiu, acest eu ar fi unul „extatic şi eleat“. Autorul, mai scrie poetul, nu este decât „mâna, instrumentul unui destin, al unei vocaţii“. Totuşi, acesta nu lipseşte complet din operă, pentru că limbajul ei, devenit stil, formă autarhică, îl conţine pe creator într-o „formă esenţializată, abstractizată“. Prin opera lui, care încorporează o „fenomenologie a scriiturii“, se produce o devenire, o transformare a artistului, care, într-un fel, se supune unei autoscopii. Astfel, „eul relativ se eliberează de sine şi se mută, se exilează în eul absolut“. Opera, cu alte cuvinte, „îl edifică pe artist, îl face să devină el însuşi, purificându-l de zgura eului relativ şi exilându-l (ferice exil, să devii ceea ce eşti) în alt eu, cu atât mai adevărat, şi mai real, cu cât esenţa lui e pur imaginară“. Pentru Dan Laurenţiu, aşadar, arta nu e mimetică, în sens aristotelician, ci, mai degrabă, anamnetică, în sens platonician („ştim ceea ce ne aducem aminte“). Această „fenomenologie a scriiturii“, prin care luăm cunoştunţă de noi înşine, nuanţează autorul Privirii lui Orfeu, „este o re-naştere, o re-iterare, o parcurgere a fluxului existenţei înapoi, către origini, către amintirile care ne-au edificat eul, fiinţa, o întoarcere în timp, o recădere în trecut, pentru a-l regăsi fără reziduuri, în structura duratei pure a spaţiului literar “ (p. 123). Nu numai că opera nu e determinată de biografia omului-autor, ci, invers, opera începe să determine biografia interioară a acestuia. Poate că cel mai straniu lucru, la Dan Laurenţiu, e acest amestec paradoxal de platonism, neoromantism şi modernism,
                                                                     *
Din această perspectivă de lectură, a întoarcerii în timp, spre ceea ce a fost anterior, cred că ar fi momentul de a insista mai mult pe scriitura reminiscenţei şi a invocaţiei la amintire, esenţială poemelor lui Dan Laurenţiu, ca şi pe tema copilului şi a copilăriei, prezente, conştient şi inconştient, de-a lungul întregii opere a autorului. Pe această temă, combinată cu afirmarea orgolioasă a destinului asumat („căci favorabilă e poziţia aştrilor“), se deschidea, de altfel, şi prima carte a poetului, cu un soi de peisaj metafizic (fondul e un iarmaroc sau un bâlci, cu distracţii specifice, pe timp de toamnă, unde tatăl îşi duce copilul), totul fiind expus de o voce impersonală, la persoana a treia: „carpe diem carpe diem frunze şi aripi de păsări/ cad în neştire pe sânul muşcat al toamnei/ şi un copil aproape conştient/ va suge întâia melancolie cu ochii la cer// nu va muri din asta spune tatăl / se-nvârt căluşeii în piaţă/ cu broderii de vată dulce pe buze/ şi o totală metamorfoză domină veşnicia“. Sugestia eternităţii, contrapuse unei lumi cu „mişcări imprevizibile“, dar şi personificarea senzuală a anotimpului (personificarea e principalul instrument al mitologizării) completeză retorica „mitică“, specifică autorului Zodiei leului.
Să încercăm astfel o trecere în revistă, cât de sumară, a temei enunţate, realizând totodată şi câteva dintre implicaţiile acesteia. „Efebul de aur“ (copilul sau adolescentul antichităţii greceşti) merge, „şchiopătând“, pe drumul de seară („va merge-ntr-un loc fericit de sirene/ de va fi o lume ideală la capăt“), urcând în pustiul altei lumi: „ acolo trebuie să vină cineva/ acolo trebuie să cânte toamna / în trâmbiţa de gheaţă/ ţinând un copil de mână“. Să citim, prin urmare, o dată cu experienţa „efebului de aur“,  nostalgia unei alte lumi, ideale, a unui „acolo“ sau „altundeva“, contrapuşi lui „aici“, la fel cum prezentul „acum“ este opus trecutului „cândva“ (sau „odinioară“).  Mai întâlnim: „“cel prea tânăr alungat pe mări“, „copilul cu ochii la soare“, „amintirea cu surâsul misterios al somnului/ din braţele mamei dulci“, „mersul dintâi al copilului spre răsăritul feroce“, „ce iarbă fericită/ paşte copilul mortului/ şi rareori tresare/ la amintirea tatălui său“, „fetiţa-n nourii de vată“/ fetiţa cu chibrituri, un „copil sideral“, „cădere în acel timp care / plânge astăzi ca un copil al nimănui“, „vei întrona adevărata ordine a lumii/ sărutul mamei în copilărie“, „prunc de o senină inconştienţă/ voi fi aducându-mi aminte“, „copilul sacru“( „De ce-a trebuit să părăsesc acele valuri/ blânde care m-au ocrotit o clipă/ în adâncul lor de ce oare/ m-am temut de durere/ … iată că am călcat desculţ în altă lume/ şi aici nu se aude nimic aici/ totul a murit demult şi trebuie/ să stau cu buzele împietrite de spaimă“), „murmurul sacru al copilăriei mele/ zburând şi căutând/ departe în azurul fără sfârşit, „aerul de triumf al copilăriei“, „un copil străin pe care-l văd în/ această noapte/ scandalizând cu/ orgoliul său veşnicia mării“, „şi mâna răcoroasă a mamei/ îşi va aduce aminte de copilul ingrat“. Tema copilului şi a copilăriei, mai ascunsă, mai nevăzută, mai apropiată de straturile cele mai profunde ale eului, coincide, în majoritatea ipostazelor sale, cu obsesia paradisului pierdut, după care cam tot ceea ce înseamnă existenţă devine un soi de exil. Nu lipesc însă, cum se poate observa, nici aluziiile la copilul orfan ori la copilul rămas infirm.           *
După cum ştim, în lectura şi interpretarea poemului, e important să notăm nu numai cine vorbeşte, dar şi locul de unde se vorbeşte şi de unde se priveşte, precum şi ceea ce vede vorbitorul. Într-unul din primele poeme din Poziţia aştrilor („Rugă de mai“), eroul liric, exprimându-se la persoana întâi, stă în „centrul lumii cu lămpile aprinse“, fiind, în plus, „luminat de fulgere negre spre munţi“. Postură, fireşte, imaginară, intrând în galeria “marilor gesturi“, caracteristice enunţării romantice. Într-un alt poem, vorbitorul se adresează iubitei („draga mea“) dintr-un loc, am spune, conectat la realitate („oraşul“ care „şi-a pierdut din splendoare“), dar vede aici „un înger călătorind fără călăuză“. Aminteşte, de asemenea, într-una din cele mai solemne imagini din poezia lui Dan Laurenţiu de „pacea şi înţelepciunea unui tei luminând pe fundul mării“. Nu numai eminescianismul profund al imaginii e ceea ce atrage atenţia, dar şi uniunea contrariilor, resimţită prin întrepătrunderea mediilor, a regnurilor, a registrelor. La fel se întmplă şi în alt poem, cu o altă imagine de cosmos nediferenţiat, unde „un copac alb şi negru se clatină între nouri“, în vreme ce „meduze reci“ îi sărută crengile.
     *
S-a remarcat, bineînţeles, „frecvenţa obsedantă a imaginilor crepusculare“ la autorul Imnelor către amurg (Eugen Simion: „ Tot ce se întâmplă în spaţiul său poetic se întâmplă în amurg şi cu participarea unui înger“). Din acest punct de vedere, ţara lui Dan Laurenţiu este un das Abendland. Crepusculul se deschide aici, „ca o rană“,  se stă cu „ochii ţintă la amurgul pierdut“, contemplatorul se contopeşte cu obiectul contemplaţiei („eu sunt amurgul“), iar personificat, amurgul se tărăşte „ca un rob“ la picioarele iubitei, are umeri sau „pleoape de mătasă“, surâde „umil sub fereastră“. Pe de altă parte, rugându-se „impasibil“, poetul îşi ciopleşte „peştera crepusculară“,  metaforă care ar putea să figureze poemul, ca loc de naştere şi de moarte a autorului său.Valoarea poetică a momentului crepuscular constă, în primul rând, în contopirea contrariilor, în conjuncţia a două principii opuse ( zi, noapte / lumină, întuneric). Pentru Hugo, în volumul din 1849, Cântecele crepusculului, subiectul cântării, aşa cum o afirmă, l-ar reprezenta o „vârstă mistică“, semănând cu mâhnirea produsă de amurg. La Mallarme, în comentariul lui J. P. Richard, crepusculul constituie motivul „morţii solare“, motivul cel mai obsedant din mitologia autorului lui Igitur. Pentru Dan Laurenţiu, amurgul este „ora incertă“, „ceas al îndoielii“, „pat nupţial al angoasei“, moment al scrutării de sine. „Când cade amurgul“, scrie poetul, dând ecou gândului lui Nietzsche, „zeii vor părăsi tăcuţi această lume“. Lumea va deveni astfel mai puţin strălucitoare, un univers în declin.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul