Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

„Rugăciunea simplei priviri”

        Andrea Hedeş

Preschimbarea la faţă de Eusebiu Ştefănescu vede lumina tiparului pentru prima dată în luna august 2012. Viziune grafică: Mircia Dumitrescu. Tehnoredactare... Astfel începe colofonul plachetei de poeme apărută la Tracus Arte, dând seama de un volum apărut în condiţii grafice de excepţie, cu o pedantă atenţie la detaliu.
Preschimbarea la faţă este un autoportret realizat dintr-un număr de autoportrete miniaturale, în maniera consacrată de Arcimboldo, aceea de a realiza figurile alegorice prin combinarea a felurite obiecte şi vieţuitoare. Eusebiu Ştefănescu „desenează” din cuvinte un chip transfigurat, cele 16 poeme ale ciclului de mărturisiri sunt 16 poeme confesiuni, 16 ipostaze ale celui ce se destăinuie, 16 portrete miniaturale născute din combinaţii de umbre şi lumini, de stări şi culori şi care, pentru a obţine şi pentru a înţelege întregul, se cer recompuse şi reinterpretate într-o imagine autoportret în care autorul însuşi se va căuta pe sine până la a se recunoaşte, deoarece autoportretul acesta nu e o simplă imagine întoarsă privirii de către oglindă şi nici o simplă redefinire din alăturarea unor piese de puzzle, ele nu arată un chip schimbat, un posibil „prosopon”, căci nu de înfăţişarea unei măşti este vorba aici, ele arată „hypostasis”, „substantia”, faţa, esenţa preschimbată.
Cele 16 poeme, de scurtă întindere, sunt ordonate într-o dinamică dublă, atât într-un crescendo, începând cu poemul m-am lepădat de vis şi de culoare şi încheind cu poemul cu inima voi sfâşia un nor, seria de portrete miniaturale înfăţişând o ascensiune, calea eremitului care alege să lase în urmă perechea de simboluri „visul şi culoarea” pentru o mistică ascensiune în inimă, cât şi o ordine interioară, de matrice matematică, în care poemul este un tablou cu linii de simboluri şi coloane de sugestii; o ordonare micro şi macro a poeziei.
Pilonii pe care se sprijină universul volumului sunt privirea şi rugăciunea. Privirea de la ochi la lumină, lumina trecând prin cuvânt ca printr-o prismă ce o desface în culori, ochiul trecând totul prin „închiderea ochilor – adevărata vedere”, cum inspirat spune un vers din Tabula Smaragdina. O întreagă filozofie a ochiului, a vederii şi a privirii este surprinsă în aceste miniaturi cu tihna şi rafinamentul unui gourmet al privirii: „ochiul deprins”, lacrima, plângerea, dar şi „sunt orb fără zări”, „privirea se-ntoarce de forme respinsă”, „s-ajung cu vederea să curăţ lumina”, „numai ea lumina”. Rugăciunea este interioară, smerită, discretă, pudică, ea se rosteşte prin albastru, prin cântec şi descântec, prin „cuvânt luminat”, este „sunet suav ce se stinge în suflet” şi cea care poate să treacă dincolo de „hotarul de ceaţă” şi de „joc”: „se joacă de-a răstignirea lui Hristos/ − El are faţa albă/ să nu se vadă când plânge −/ Îi împlântă cuie în talpă/ neînfricoşându-se de sânge/ iar El e fericit să moară/ să moară frumos/ În orice seară/ se joacă iară/ de-a nemurirea/ de-a răstignirea/ lui Hristos”.
Cine este cel din fiecare poem-autoportret? Fiecare din cele 16 poeme cuprinde o posibilă „(auto)definiţie”: „sunt cleptoman la violet”, „sunt numai gând/ gândit de cineva mai mare”, „sunt trupul cotropit de timp”, „un suflet stins”, „sunt orb fără zări”, „sunt pom între cer şi pământ”. Din aceste bucăţi de sine se încheagă portretul unui „Don Quijote, călător, sătul de nemurire”, un portret care ar fi beneficiat de pe urma unui mai intens exerciţiu al tehnicii scrierii, dată fiind şi tema deloc facilă.
Seria de autoportrete cuprinse în ciclul Preschimbarea la faţă este rezultatul scrutării interioare: autoscopie, autorevelare, auto-evocare, dar şi al definirii fiinţei în raport cu divinul, cu sacrul. Întrebarea „Cine sunt?” devine „Cine suntem?”, iar drumul de la primăvară la iarnă din cele 16 poeme-tablouri nu se sfârşeşte într-un punct terminus, ci abia atunci începe „drumul ce se desparte de umblet”, un drum de unde se poate privi „clipa-n eternitate”. O privire ca aceea pe care Mircea Oliv o tălmăcea astfel: „nu e o fermecare hedonistă a privirii, ci o contemplare nesenzuală a naturii cu o privire clară şi sumară prin lumina severă a văzului interior, făcând posibilă, pentru cine are calificarea necesară de a surprinde, uniunea sinergică a celor două lumini. Întreg procesul creativ s-ar putea numi: rugăciunea simplei priviri”*.


*Mircea Oliv – Principiul graţiei suficiente în „Marcel Lupşe. Un pictor”, Editura Eikon, 2007, Cluj-Napoca.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul