Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Din nou despre literatura veche

        Adrian G. Romila

Aş vrea să remarc, dintru început, apetenţa spaţiului universitar ieşean pentru reevaluări surprinzătoare asupra zorilor literaturii române. Bogdan Creţu tocmai a dat două volume solide despre imaginarul zoologic al lui Cantemir. De pe alte poziţii şi cu alte intenţii, Constantin Pricop a riscat în 2011 alegând acelaşi areal. După câteva cărţi de eseuri despre ideologiile literare şi despre literatura inter- şi postbelică, autorul a schimbat zona de investigaţie înspre literatura română veche. Începuturile literaturii române. Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, Ion Budai-Deleanu (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi) e un volum de mică întindere, care atinge zone sensibile ale constituirii canonului cultural autohton. Şi nu de cei cinci autori numiţi în titlu e vorba, neapărat, ci de perspectiva din care sunt discutaţi: aceea a unui destin postum contradictoriu. Avem, adică, atât dimensiunea literară a textelor vechi (cronicile moldave, poemul Viaţa lumii, romanul alegoric Istoria ieroglifică, epopeea Ţiganiada), cât şi contextualizarea istorică a stratificării acestor texte ca obiecte estetice în memoria culturii româneşti. De această reflecţie teoretică mă voi ocupa aici.
Abordarea lui Constantin Pricop porneşte, paradoxal, de la teoriile moderne deconstructiviste (Foucault, Vattimo), conform cărora mişcările istoriei sunt discontinue, fracturate, cu rezultate aleatorii, cu asimetrii şi accidente, cu alternanţe de semnificaţii şi goluri. Cum am putea aşeza, de pildă, opera literară a lui Cantemir, când Istoria ieroglifică e scrisă la 1705, apărută prima dată în 1883 şi editată ştiinţific, succesiv, în 1927 şi 1965? Pe cine a mai influenţat ea, cu un asemenea regim de existenţă publică, când 178 de ani ea nu a fost citită oficial ca operă importantă? Lucrurile stau asemănător şi cu Ţiganiada, susţine autorul, supravieţuind public cu intermitenţe, între 1800 şi 1875, între 1812 şi 1925. În acest caz, fluctuaţia canonului trebuie reanalizată, pentru a decanta reţeaua de relaţii interxtuale din interiorul literaturii române vechi, în condiţiile acestor sincope socio-istorice. „Nu se acordă ansamblului/contextului, nici locului fiecărui element în configurarea întregului semnificaţia reală. Accidentele care au dus la întârzierea apariţiei unor opere, apoi încadrarea arbitrară a scrierilor necunoscute într-o structură generală coagulată ulterior, în absenţa acelor opere, nu au declanşat reflecţii semnificative.” Or, o istorie literară nu e doar o antologie de informaţii şi judecăţi de valoare, ea trebuie să ofere o viziune de ansamblu, un parcurs diacronic, „o manieră de a percepe modul în care faptul literar se raportează la el însuşi în traversarea timpului”. Acceptarea unor verdicte prestabilite în locul unor perfectibile exerciţii analitice duce la o receptare deformată a operelor şi la un desen greşit al istoriei unei literaturi. De aici, în opinia lui Constantin Pricop, necesitatea unor noi direcţii teoretice şi hermeneutice.
Un alt pericol al relecturii unei postumităţi fracturate e acela al confuziei între politic, social şi economic, pe de o parte, şi estetic, de cealaltă. Reperele neliterare nu sunt întotdeauna relevante pentru analiza literaturii, sugerează autorul. Se produce un „transfer de semnificaţie” care pune, din start, pe un anume drum viitoarele recontextualizări şi conduce la false reprezentări. E cazul confuziei între denumirea de literatură medievală şi cea de literatură veche. „Prin amestecul specific de influenţe bizantine, orientale şi occidentale, începuturile noastre literare sînt cu totul altceva decât mai bătrâna şi mai copioasa literatură medievală occidentală. Folosirea denumirii literatură medievală doar pentru că ea trimite la o perioadă din istoria României devine, în aceste condiţii, sursa unor inevitabile confuzii. În ce mă priveşte, pentru această perioadă prefer, aşa cum am spus-o şi altădată, denumirea de Începuturile literaturii române”. Deşi recunoaşte că tendinţa de a da unităţilor temporale o personalitate paradigmatică e mare, Constantin Pricop avertizează că abstracţiunile sunt greu asimilabile şi riscant de generalizat la operele literare, prin definiţie obiecte individualiste, singulare. Discutarea succintă a câtorva sinteze literare cunoscute (Călinescu, Lovinescu, Negoiţescu, Vianu) sunt relevante, pentru acest lucru.
Exclusivismul ştiinţific al lecturii textelor vechi a fost, iarăşi, un factor deformator al destinului cultural al acestora. Diferenţierea constantă între literatura veche şi literatura română a dus la sufocarea comentariilor de factologie, de erudiţie lingvistică şi filologică. În loc de expresivitate literară pentru textele vechi, am avut, de cele mai multe ori, istorie generală, filologie şi istorie a culturii. O verificare la lectura modernă a acestora e de făcut, ţinând, însă, cont de convingerile estetice ale altor etape istorice, de ideologiile specifice epocilor în care ele au fost scrise, publicate şi receptate. Dacă un Călinescu a încercat decelarea valorilor strict literare din textele vechi, el a echivalat impresionist estetica nouă cu cea veche şi a văzut continuităţi acolo unde nu au existat vreodată. Nici aşa-zisa „expresivitate involuntară” nu e acceptată de Constantin Pricop, în condiţiile în care s-a demonstrat edificator (Paul Ricoeur) că orice relatare istorică e, de fapt, naraţiune, reprezentare, joc de imagini. Autorul oferă, în schimb, soluţia unei lecturi axate pe literaritate (nu pe autonomia esteticului, denunţată drept convenţie), pe circumstanţele producerii şi receptării operei, pe limitarea valorilor literar-estetice ale epocii lectorului, care creează posibilităţi de lectură. „Lectura critică circumscrie trăsăturile care fac posibilă o anume interpretare. Nu este vorba de impunerea unor prejudecăţi teoretice, una dogmatică, ci de o lectură capabilă să evalueze parcursurile literare din perspectiva contemporaneităţii. În acest caz, contactul cu aşa-zisa literatură veche este favorizat de perspectiva postmodernistă.” Dacă vechiul şi noul nu sunt decât „forma mentis”, atunci felul în care noul se raportează la vechi nu mai e unul antinomic. Odată denunţat, autismul estetic trebuie părăsit în favoarea unei eterogenităţi axiologice, din care şi esteticul îşi trage seva. „Valorile literare se alcătuiesc din materiale, cum ar spune Bahtin, extrase din domenii diverse. Evident, scriitorul le prelucrează în vederea unei finalităţi specifice, dar asta nu înseamnă că eterogenele părţi componente nu îşi comunică provenienţa, că realitatea lor ar fi indiferentă.” Exemplul pe care-l dă autorul e acela al lui Grigore Ureche, la care concepţia politică a separaţiei puterilor în stat a dat modul de descriere a contemporaneităţii sale sau la care concepţia umanistă, deloc specific medievală, a dus la condamnarea vărsărilor inutile de sânge. Aspectele neliterare, deci, sunt elemente complementare în realizarea expresivităţii, care depinde, se vede, de variate coduri culturale bine circumscrise istoric.
Cu intenţia de a păstra ingenuitatea scrierilor de la începuturile literaturii române şi de a le analiza fără excluderea unei anume plăceri de lector modern, Constantin Pricop a realizat micul său tratat de literatură veche. Esenţializat şi fără erudiţie oţioasă.
 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul