Apare cu sprijinul financiar al

  Click aici pentru prima pagina
2017
2016
2015
2014
2013
2012
2011
2010
2009
2008
Premii

   
Cautare dupa nume autor

Cain, omul care vine pe scara de serviciu

        Ioan Holban

Poezia lui Radu Florescu din ultima sa carte, Poeme oculte (Editura Charmides, 2012), se scrie īntre „visul enorm” al tăcerii şi morţii, al risipirii şi rupturii şi „hăţişurile cărnii”, căutate īn voluptatea trăirii erotice, aproape de trupul cald al pămīntului, īn alergarea gīndurilor, īntre păduri sau īn plīnsul unor fiinţe care nu se mai regăsesc, īncălzind speranţa unor vieţi paralele, a reluării vieţii, din ţintirim, cu suma intactă a virtualităţilor sale: „uneori sīnt legat de tot felul de vieţi paralele/ care adună īn magazia din spatele casei/ o īntreagă corabie cu vechituri./ sīnt bune şi astea īţi spui/ urcīnd pe catargul īnalt cu mīna la ochi/ vezi cīte teritorii mai apucă să vadă/ zilele tale rămase aici/ cīţi mateloţi īn haine de sīnge/ pīndesc orizontul rostind cuvīnt după cuvīnt/ pămīnt dulce casă noi venim./ te īntorci abătut pe singurul drum/ rămas liber fără să numeri morţii familiei/ care de cīteva zile bune trăiesc şi ei/ vieţi paralele./ unii sīnt atīt de singuri īncīt/ simt nevoia să fugă de acasă/ īn ţintirimul vecin/ ca s-o poată lua de la capăt” (Pămīnt dulce casă). O imagine īncă mai puternică decīt aceea a ţintirimului de unde se poate lua totul de la capăt este īntoarcerea pe dos a sufletului; īntr-o altă literatură este procedeul Münchausen: cīnd leul cască gura să te īnghită, ne īnvaţă celebrul baron, īi vīri mīna adīnc pe gīt, īl prinzi de stomac şi īl īntorci pe dos ca pe o mănuşă: īntors pe dos, dar acelaşi leu. Leul baronului Münchausen e, īn poezia lui Radu Florescu, sufletul: „moartea e un vis enorm pe care nu-l spui nimănui./ rīnd pe rīnd risipiţi prin ungherele cărnii/ īmpărţeam bucuria, trăiam īn alergare cu gīndurile/ mereu īn altă parte. īmi aminteam trupul cald al pămīntului/ cum pulsa īn lumina crudă a dimineţii./ urmau zilele şi nopţile fără memorie/ cu o uşă care se deschidea īn neant./ primisem un nume şi un drum pe care coboram īn fiecare zi/ să văd lumea./ eram singur şi mă īndreptam spre viitor/ cu mīinile adīnc ascunse īn trup/ cu ochii/ cu inima/ cu sufletul īntr-o anumită dezordine./ ca să īnţeleg mai bine am ieşit dimineaţa din casă/ ca un faraon īn cīmpiile cu orez din faţa piramidelor/ şi cu multă migală mi-am īntors sufletul pe dos/ şi l-am lăsat aşa īn voia sorţii/ o viaţă de om” (Oameni şi peisaje. Rīnd pe rīnd risipiţi).
Īntoarcerea sufletului pe dos, ca pentru o nouă viaţă, paralelă cu aceea din care fiinţa a dispărut īn visul enorm al morţii, iveşte dublul, omul care vine pe scara de serviciu, cum e numit īntr-un poem, sau Cain care īşi face, īnsă, propriul său deşert, propriul ţinut Nod după ce va fi fost alungat din Eden: un cīmp „care creşte o dată cu noaptea”, ţinuturi de frică, īncăperea plină de spaime din care se aude, afară, „un cīntec straniu de pasăre-om”, subteranele casei īn care „zilele pălesc”, muntele unde nu se află decīt un merişor sălbatic ridicīnd „un zid de frunze uscate”, capătul sau marginea lumii, cu văi sterpe şi un drum prăfuit „unde soarele jupoaie acoperişul caselor”, o sală de aşteptare cu luminile stinse − acestea sīnt ipostazele ţinutului lui Cain care, iată, cum spune īn nişte „amintiri din copilărie” e stăpīnul propriului deşert: aici sīnt timpul şi spaţiul īn care fiinţa se risipeşte ca o pasăre cu aripile crescute īnlăuntru. Cain, omul de pe scara de serviciu, dublul vin cīnd lumea fiinţei de aici se īnchipuie, iar lumea de dincolo e din ce īn ce mai aproape; īn fond, rostul lui Cain e de a relua poezia de acolo de unde părea că se va fi sfīrşit: sensul creaţiei e chiar sensul extincţiei: Cain e noul poet: „printr-un ochean greu de pămīnt/ īn alt timp eu ridic capul din cărţi şi văd lumea./ aici cocori uriaşi străpung cerul/ pīnă ating ţărmul/ unde viaţa şi moartea au nume comun./ aici am aflat bucuriile scurte/ am văzut vasele de lut pline de vrăbii date īn dar./ acum ştiu că dincolo de mine sīnt oamenii/ sīnt poveştile lor care-ţi apasă pe creier/ e realitatea pe care se sprijină cerul./ dar la un colţ de stradă īn plină zi/ l-am văzut pe el/ clarvăzătorul./ despica aerul cu braţele/ īncercīnd să-şi facă loc prin mulţime./ o clipă am simţit cum īmi intră īn trup/ cum mă transform īncet/ īntr-un gol uriaş/ greu de pătruns” (Oameni şi peisaje. Clarvăzătorul). Deşertul şi ţintirimul sīnt locurile unde īncolţeşte speranţa şi unde un alt flux energetic dă bucuria neantului „īn forma lui pură”. Radu Florescu scrie īn Poeme oculte povestea dispariţiei şi renaşterii poeziei īnseşi, īn ciclurile imaginate ale unor vieţi paralele: risipită īn văi neguroase, poezia se īntoarce cu omul care vine pe scara de serviciu.
Īn această logică internă a viziunii poetice, pămīntul, poate cel mai frecvent cuvīnt din Poeme oculte, casa sufletului „īntre stern şi plămīni” şi cealaltă casă, din lemnul unui cireş amar (un topos şi īn volumele precedente, Casa din care ies, Negru transparent, Rău de pămīnt, Probă de viaţă, Poeme singure), reprezintă metaforele obsedante care identifică viaţa/moartea poetului şi dublului său din deşert ori de pe scara de serviciu. Pămīntul lor e „dulce casă”, e vehiculul care urcă sufletul spre cer, īnaltul său e precum īnaltul orizontului de deasupra, chiar şi soarele e teluric; de sub pămīnt şi din casa aflată īntre stern şi plămīni reīncepe fluxul energetic al poeziei celuilalt, a lui Cain: „plīngi pentru că dincolo de tine/ totul dispare cīt ai clipi./ soarele cīt o boabă de strugure/ apune sub un mal de pămīnt./ un cīmp electric īn jurul tīmplei te bucură./ departe de lume/ inima se hrăneşte cu vise amare./ cuprinsă de īndoială/ se roteşte īncet īntre stern şi plămīni/ caută drumul cel bun./ dincolo de tine nu se īntīmplă nimic./ dincolo de mine merişorul sălbatic/ şi muntele” (Oameni şi peisaje. Dincolo de tine). Poetul şi dublul său vorbesc despre măreţia nimicului; ca īn poezia lui Ioan Es. Pop, Ioan Moldovan sau Aurel Pantea, nimicul se trăieşte cu voluptate īn Poeme oculte. Īn acelaşi timp, īnsă, pare că Radu Florescu, spre deosebire de ceilalţi poeţi ai generaţiei ’80, nu scrie nimic despre poet şi poezie; altfel spus, lirica sa nu e autoreferenţială: dar dacă se īnlocuieşte, de pildă, cuvīntul viaţă cu poezie īn acest admirabil poem? Iată: „viaţa e o maşinărie uriaşă unde ca īntr-un buletin de ştiri/ fiecare avem parte de ore exacte/ sinucideri/ ploi īn averse/ incendii/ anotimpuri ratate/ monotonie/ puţină dragoste şi multă/ multă moarte” (Oameni şi peisaje. Ploi īn averse). Poezia/viaţa e chiar o maşinărie uriaşă prin care Radu Florescu, unul dintre cei mai interesanţi poeţi optzecişti, vesteşte lumii nimicul.

 
Datele tehnice
ale revistei
                     click aici...

Tarife publicitate
                     click aici...
 
                                                 © 2008 Revista Luceafarul